Teoria Generală a Dreptului

CAPITOLUL I – DREPTUL SI STATUL

Sectiunea I – Conceptul de drept

§1. Notiunea de drept

Cuvântul „drept” deriva din latinescul directus ceea ce înseamna linie dreapta, rigla, drept. Corespondentul perfect, ideatic al termenului este jus – drept, dreptate, licit.

Ca o definitie generala, dreptul reprezinta un ansamblu de norme de conduita sociala cu scopul de a organiza viata într-o comunitate.

În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o stiinta – ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii. Stiinta care se ocupa cu studiul acestora se numeste stiinta juridica.

Uzual însa, termenul de drept desemneaza mai multe sensuri:

a) dreptul obiectiv – totalitatea normelor juridice, adica a regulilor de convietuire sociala instituite în societate.

Aceste reguli de comportament impun obligatii, stabilesc si garanteaza drepturi si libertati, ocrotesc interese, recunosc anumite capacitati, aptitudini ale persoanelor si posibilitati ale statului de a ocroti aceste drepturi.

În acest sens, dreptul îmbina necesitattea cu libertatea, fiind un factor de coeziune sociala, un motor al coexistentei si garantarii libertatilor si modului de manifestare sociala.

b) dreptul pozitiv – acea parte a dreptului obiectiv aflata în vigoare la un moment dat. Reprezinta dreptul aplicabil, obligatoriu, dus la îndeplinire la nevoie prin forta publica sau forta coercitiva a statului.

c) dreptul subiectiv – reprezinta facultatea, prerogativele, obligatiile ce-i revin unei persoane si posibilitatea de a-si apara împotriva tertilor drepturile lezate.

Dreptul subiectiv consacra în tarâm juridic valorile care configureaza personalitatea umana, respectarea lor devenind astfel un imperativ social.

Viata, onoarea, libertatea civica, proprietatea, domiciliul, etc. sunt valori care privesc individul, dar a caror respectare reprezinta un interes general. Aceste valori odata sanctionate prin norme juridice adecvate devin drepturi si libertati ale omului si alcatuiesc statutul juridic al persoanei.

Dreptul obiectiv si dreptul subiectiv reprezinta doua ipostaze complementare ale acestui fenomen – dreptul. Dreptul subiectiv nu este si nu poate exista în lipsa dreptului obiectiv, iar dreptul obiectiv îsi gaseste transpunerea în planul raportului juridic prin dreptul subiectiv.

Dreptul poate fi asimilat fara exagerare si artei. Necesare abilitati trebuie sa aiba în acest sens:

a) legiuitorul – care trebuie sa identifice din suma impresionanta de relatii sociale pe cele care raspund imperativului de a deveni norma juridica.

b) judecatorul – trebuie sa aplice legea cea mai potrivita pentru o situatie complexa niciodata perfect identica fata de o alta.

§2. Originea si evolutia dreptului

Ca fenomen aflat în strânsa corelatie cu viata sociala, evolutia dreptului se afla în mod firesc legata de evolutia omenirii. Asadar, se poate afirma ca din momentul aparitiei primelor forme de organizare în familie, ginta, trib apar si primele forme incipiente, rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transforma treptat în deprinderi, obiceiuri, traditii.

Cercetarile efectuate de antropologi, sociologi si istorici arata ca pe aceasta prima treapta de dezvoltare a societatii, raporturile membrilor comunitatii erau reglementate de tabu-uri sau norme tribale de interdictie.( spre exemplu – ocrotirea pamântului, a conducatorilor, atingerea anumitor plante, etc. )

Aceste reguli seamana puternic cu regulile restrictive din normele juridice penale ulterioare. Aparitia acestor norme este fundamentata pe faptul ca reprezinta ,,un prim deziderat al oricarei ordini” si ca anumite reguli sociale sunt indispensabile unei forme de organizare sociala. Aceste seturi normative se dezvolta treptat, concomitent cu schimbarile sociale.

Hegel spunea ,,Numai dupa ce oamenii si-au nascocit trebuinte multiple si când dobândirea acestora se împleteste cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcatui legi”.

Asadar urmeaza o noua etapa – aceea a normei cutumiare sau dreptul obisnuielnic – acele reguli nescrise de conduita, repetate în timp, în situatii similare, ce ajung sa devina ordine pentru o anumita comunitate.

Odata cu aparitia formei organizate, structurale a societatii – statul – dreptul trece într-o alta etapa evolutiva.

Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat si devin norme juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernarii, prin instituire de reguli generale si obligatii. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan nascocitor de interactiuni sociale, da nastere unor noi reguli sociale ( obisnuielnice, morale, religioase, etc. ), reguli ce nu se confunda si nu se contopesc cu cele juridice.

Treptat, dreptul se configureaza ca un sistem distinct, structurat, desprins de morala si obiceiuri, alcatuit din norme juridice scrise, instituite de stat si aplicabile, la nevoie, prin forta publica.