Teoria Generală a Statului și Dreptului

CURS 1 9 octombrie 2007

Există diferite denumiri ale acestui curs.

Dreptul – în sens filosofic – fiecare persoană trebuie să obţină ceea ce i se cuvine (justeţe, dreptate); în sens juridic – obligativitate pentru toate persoanele.

Dreptul obiectiv: toate normele juridice în vigoare.

Dreptul subiectiv: dreptul pe care îl are o anumită persoană – subiect de drept – în raport cu o altă persoană, care este subiect de drept, în raport cu altă persoană, subiect de drept pasiv.

EX: contract de vânzare-cumpărare: cumpărătorul este titularul dreptului subiectiv; vânzătorul – subiect de drept pasiv (titulari de drepturi şi obligaţii).

Dreptul internaţional public – reglementează relaţiile dintre state, care sunt subiecte de drept.

Dreptul pozitiv = drept obiectiv: normele şi organele care sunt aplicate în viaţa de zi cu zi.

EX: Raporturile sunt reglementate de normele juridice respective, în caz contrar, poate interveni forţa coercitivă a statului.

Dreptul reglementează toate aspectele vieţii omeneşti.

Ştiinţele juridice sau ştiinţele despre stat şi drept fac parte din ştiinţele sociale şi se află în strânsă legătură cu alte ştiinţe: filozofia, logica, morala, istoria, sociologia.

OBIECTUL de studiu al teoriei generale a dreptului: elaborarea celor mai generale concepte şi categorii cu care operează celelalte discipline juridice: stat, drept, normă, raporturi, aplicarea normelor, răspundere juridică, subiect de drept.

ŞTIINŢELE JURIDICE ISTORICE.

I. există în fiecare ţară o istorie naţională a statului şi dreptului

II. există o istorie generală a statului şi dreptului – studiază dreptul şi statul la principalele popoare care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea acestei discipline: Orientul Antic – Egipt, Babilon, India, China; popoarele sclavagiste; statele feudale; perioada capitalistă, în special Franţa – 1798; statele socialiste.

III. istoria doctrinelor politice: ideile şi conceptele exprimate de filosofi din Antichitate şi până în prezent.

Dreptul natural – nu este creat de oameni, vine de la natură; există o sumă de reguli regăsite în societate la naştere. Stă la baza Drepturilor Omului.

ŞTIINŢELE JURIDICE DE RAMURĂ.

Ramurile juridice – grupuri de norme juridice – statut autonom dobândit în timp.

Dreptul civil: una dintre primele ramuri impuse – reglementează proprietatea şi problemele adiacente: servituţi, obligaţii, succesiuni.

Dreptul roman: reglementează problemele economice: ius publicum şi ius privatum.

Drept public: norme juridice care reglementează drepturile statului în raport cu particularii.

Drept privat: norme juridice care reglementează interesele particulare ale cetăţenilor.

Apariţia diferitelor ramuri ale dreptului a fost legată şi de apariţia codurilor (Europa sec. XIX – Franţa, Germania).

Franţa – 1804 – Codul Civil sau Codul lui Napoleon

- 1810 – Codul Penal

Germania, Austria – Cod Penal

Austria – 1900 – Cod Civil aplicat şi în Transilvania (introducerea cărţilor funciare – evidenţa imobilelor: case, terenuri).

Alte coduri: Cod de Procedură Penală şi Cod de Procedură Civilă, Cod Comercial. Dreptul ca disciplină didactică. Ştiinţe ale dreptului: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept administrativ

CURS 2 16 octombrie 2007

Criterii care stau la baza grupării normelor de drept:

I. OBIECTUL REGLEMENTĂRII JURIDICE: natura relaţiilor sociale pe care le reglementează un anumit grup de norme juridice.

EX: toate normele care se referă la relaţiile patrimoniale formaează obiectul dreptului civil; toate normele care se referă la realţiile dintre soţi, rude formează dreptul familiei.

În domeniul dreptului civil, relaţiile patrimoniale sunt foarte diferite fapt ce implică o divizare extremă.

II. METODA REGLEMENTĂRII JURIDICE: se înţelege modul în care statul reglementează anumite categorii de relaţii sociale. Există trei metode de reglementare:

a) metoda autoritarismului: este metoda prin care statul obligă anumite categorii de cetăţeni să acţioneze într-un anumit mod. Se creează un raport de subordonare între subiecţii cărora li se adresează normele juridice.

EX: norme juridice ce stabilesc impozitele, taxele, circulaţia.

b) metoda autonomismului: este o metodă care nu obligă la o anumită acţiune din partea cetăţenilor, ci le permite să aibă o anumită conduită.

EX: nimeni nu este obligat să încheie un contrat pentru achiziţionarea unui autoturism, să plece într-o excursie, să zboare cu avionul. Statul permite luarea unei decizii, însă dacă cetăţeneanu s-a angajat la o anumită acţiune, atunci intervine metoda autoritară.

c) metoda recomandării: este o metodă prin care nu se obligă, dar nici nu se interzice săvârşirea unor acţiuni, ci se recomandă o modalitate de acţiune.

Metodele utilizate de stat depind de natura relaţiilor pe care le reglementează. Când este vorba de îndeplinirea unor obligaţii bugetare (plata impozitelor, taxelor), statul foloseşte metoda autoritarismului, când este vorba de relaţii între persoane particulare se foloseşte, în general, metoda autonomismului.

RAMURI ŞI INTITUŢII JURIDICE

Sistem de drept – unitatea normelor juridice şi împărţirea lor în ramuri şi instituţii juridice. Toate normele juridice exprimă voinţa puterii de stat, dar ele reprezintă o diversitate pentru că ştiinţa juridică le grupează în ramuri şi instituţii juridice.

RAMURĂ – grup de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare şi care utilizează aceeaşi metodă de reglementare.

EX: dreptul civil: ramură unitară de drept – obiectul reglementării: relaţiile patrimoniale şi foloseşte preponderent metoda autonomismului

Relaţiile patrimoniale se întâlnesc şi în domeniul dreptului administrativ şi financiar, numai că normele de drept adminsitrativ şi financiar se deosebesc de normele dreptului civil pentru că statul foloseşte metoda autoritarismului.

INSTITUŢIA JURIDICĂ – grup restrâns de norme juridice. O ramură de drept cuprinde mai multe instituţii juridice.

EX: dreptul civil – cuprinde instituţia proprietăţii, a obligaţiilor (contracte, obligaţii); dreptul familiei – cuprinde instituţia căsătoriei, a divorţului, a adopţiei; dreptul penal – cuprinde instituţia infracţiunii, a pedepsei, a legitimei apărări, a starii de necesitate, a circumstanţelor atenuante, a circumstanţelor agravante.