Teoria generală a statului și dreptului

INTRODUCERE

Analizat în accepţiunea filosofică a termenului, dreptul-ordonator al conduitei umane - apare ca una dintre creaţiile fundamentale ale omului a cărei finalitate socială este "asigurarea condiţiilor necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii acestora prin respectarea drepturilor şi libertăţilor umane" . El este, după expresia unui mare filosof şi jurist italian , "un produs necesar al naturii umane", sau, după cum îl defineau romanii , "îndatorirea de a recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine" (juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere).

În sens juridic, noţiunea de "drept" poate fi analizată în sensuri variate întrucât dreptul este, în primul rând, un fenomen sociologic cu o structură complexă şi o fizionomie aparte care întruchipează, în gradul cel mai înalt posibil, viaţa juridică a unei societăţi umane (sistemul juridic). În al doilea rând, termenul de "drept" concretizează acea componentă a sistemului normelor sociale care grupează reglementările a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere statală (dreptul obiectiv).

În al treilea, dar nu în ultimul rând, dreptul poate fi analizat ca o ştiinţă ce are ca obiect de investigare ansamblul fenomenelor juridice care apar şi evoluează în societatea umană şi care, în înlănţuirea şi interdependenţa lor, alcătuiesc sistemul juridic al unui stat.

Acest sistem este susceptibil de o tratare generală prin care să se surprindă esenţa, locul şi rolul său în societatea omenească, dar şi de o cercetare de detaliu prin care se urmăreşte devenirea istorică a acestuia, modul specific în care se manifestă la diferite popoare, în anumite momente istorice şi în variatele domenii ale sistemului social.

Cât priveşte "Teoria generală a dreptului" pe al cărui teren realizăm demersul nostru, aceasta încearcă să ofere o imagine generală despre drept corelat cu un alt fenomen social statul . Prin obiectul ei de studiu, disciplina amintită nu se limitează la examinarea unuia sau altuia dintre compartimentele juridicului, ci le cercetează în întregul lor, putând fixa astfel: obiectul de studiu al întregii ştiinţe juridice, metodele şi tehnicile ei generale, interferenţele cu celelalte ştiinţe sociale înrudite. În felul acesta, ea oferă puncte de plecare pentru orice ştiinţă juridică specială (istorică sau de ramură). În sensul arătat, autorul Mircea Djuvara , reprezentant de seamă al ştiinţei juridice româneşti din perioada interbelică, atrăgea atenţia că "Teoria generală a dreptului" (sau "Enciclopedia juridică" - cum însuşi autorul o numea) nu trebuie înţeleasă ca "un rezumat al dreptului", întrucât ea nu are ca obiect prezentarea unor cunoştinţe particulare din diferite ramuri ale dreptului, ci este chemată să cerceteze ceea ce este esenţial în drept ca fenomen social. Generalizând elementele comune dreptului, ştiinţa la care ne referim şi-a fixat ca scop investigarea şi expunerea "permanenţelor juridice" sau constantelor dreptului. Aceste constante sunt: principiile generale ce guvernează viaţa juridică, categoriile şi noţiunile specifice valabile pentru întreaga ştiinţă juridică (apariţia şi evoluţia dreptului, categoriile de drept, norma juridică, izvor de drept, raport juridic, fapt juridic, act juridic, răspundere juridică etc.).

I. STATUL ŞI DREPTUL - COMPONENTE ALE SISTEMULUI SOCIAL

I.1. Dreptul şi societatea umană

I.1.1. Generalităţi

Într-o formulare sintetică, interferenţa dintre societatea umană şi drept poate fi exprimată printr-un vechi şi comun adagiu latin "ubi societas ibi jus" valabil nu numai pentru societatea actuală, ci şi pentru perspectiva evoluţiei sale istorice. În acelaşi timp, societatea confirmă sensul unui alt adagiu latin "ubi ius ibi societas" .

Apărut din nevoia omului de echitate, justiţie, dreptul ordonează şi dirijează conduita oamenilor în sensul realizării aspiraţiilor, intereselor şi voinţei acestora . Atât timp cât dreptul nu intervine, alături de celelalte norme sociale , pentru a regla relaţiile dintre oameni, societatea umană rămâne o simplă colectivitate de indivizi. Transformarea acestei colectivităţi într-o societatea civilă este asigurată, în primul rând, prin ordinea instituită de normele juridice. Ca un mijloc de exprimare a raporturilor sociale, dreptul suportă influenţele societăţii. Organizarea socială reclamă dreptul ca ordonator al relaţiilor interumane, iar dreptul, la rândul său, nu-şi poate realiza valenţele normativităţii sale decât în societate" . Ideea pe care se fundamentează aceste valenţe - aceea de justiţie , dreptate , echitate - nu este proprie numai dreptului. Şi alte componente sociale normative îşi întemeiază, printre altele, propriile demersuri pe aceste concepte.

Ceea ce este specific, însă, domeniul vieţii juridice, particularizându-l faţă de celelalte componente normative ale vieţii sociale, este faptul că suportul ideii de justiţie, garanţia realizării ei în fapt, o constituie regula de drept. Această regulă guvernează relaţiile dintre oameni în cadrul vieţii sociale şi este sancţionată de autoritatea politică, astfel încât, la nevoie, ea se impune prin constrângere (forţă) .

În legătură cu acest aspect trebuie făcute unele precizări. Recurgerea la forţă pentru realizarea normei de drept apare ca o "ultima ratio" întrucât, majoritatea normelor de drept, mai ales în societăţile în care ele exprimă "voinţa celor mulţi", conving prin justeţea lor fiind în acord cu interesele şi aspiraţiile celor cărora li se adresează, ceea ce exclude intervenţia forţei de constrângere. În situaţiile acestea, respectarea regulilor de drept este asigurată de convingerea oamenilor că ele sunt elaborate de o guvernare legitimă în scopul reglării şi direcţionării conduitei umane, în sensul impus de soluţionarea unor probleme generale ale colectivităţii umane şi că fără