TGD

Definiţia dreptului - dreptul este ansamblul regulilor impuse şi garantate de cãtre stat care au ca scop organizarea condiţiei umane în principalele relaţii din societate. Din punct de vedere al clasificãrii ştiinţelor, dreptul aparţine ştiinţelor normative (ce ţin de reguli).

Clasificãri ale dreptului:

1) Drept obiectiv - ansamblul NJ care promoveazã interesele generale. Dreptul obiectiv se mai spune ca şi drept pozitiv fiindcã are în vedere ansamblul NJ aflate în vigoare într-un stat.

2) Drept subiectiv - desemneazã posibilitatea unui individ de a-şi valorifica interesele faţã de ceilalţi dacã aceste interese sunt protejate de cãtre stat.

De asemenea, literatura de specialitate clasificã dreptul în:

1) Drept public - format din acele ramuri de drept care reglementeazã raporturi juridice în care una dintre pãrţi este în mod obligatoriu statul.

2) Drept privat - reprezintã ansamblul acelor ramuri de drept în care raportul se încheie între persoane private aflate în plan de egalitate.

Despre originea dreptului: majoritatea specialiştilor sunt de acord cã dreptul a apãrut odatã cu statul fiindcã numai statul a putut înfiinţa şi furniza dreptului organe specializate în crearea şi aplicarea normelor de drept. Cercetãrile unor antropologi celebri din prima jumãtate a secolului XX a permis însã formularea unei ipoteze (minoritare) privind posibilitatea existenţei unui drept prestatal (se considera cã triburile îşi aveau propriile norme de conduitã şi cã nerespectarea lor era menţionatã, dar nu de organe specializate).

Factori de configurare a dreptului

1) Cadrul natural - format din mediul geografic (factori biologici) sau demografiei (factorii din mediul natural). Acestea au influenţat, în bine sau în rãu, dintotdeauna viaţa socialã. În variaţiile lui extreme s-a manifestat ca determinism geografic şi de aici s-a nãscut teoria geopoliticã (ca pozitism geografic). Determinismul geografic - dezvoltarea unei ţãri depinde de poziţia ei geograficã. Aceastã teorie un pic exageratã a condus la teoria spaţiului vital, spunea Aristotel.

În revers (opoziţie) posibilismul geografic susţine cã orice ţarã s-ar fi dezvoltat la fel indiferent unde ar fi fost situatã geografic. Indiscutabil mediul geografic influenţeazã conţinutul legilor dacã aveau în vedere acte normative care reglementau protecţia mediului, protecţia specialã a anumitor zone geografice cum ar fi: Delta Dunãrii, rezervaţiile naturale, şamd.

2) Factorul demografic - denumirea unei ţãri a influenţat dintotdeauna forţa economicã şi militarã a unei ţãri, dar nu a determinat-o. Sugereazã fie legislaţii privind limitarea creşterii demografice, fie dimpotrivã stimularea creşterii acesteia. Exagerãri în acest domeniu au fost: malthusianismul şi neo-malthusianismul. Thomas Malthus a fost un preot englez care la sfârşitul secolului XVIII a realizat un studiu asupra demografiei Americii. Acesta considera mãsuri drastice pentru scãderea suprapopulãrii Terrei - rãzboaie, epidemii de boli, şamd.

3) Cadrul socio-economic - mai ales în ultimul secol, dreptul a fost evident influenţat de cadrul social politic, adicã de douã sau trei ideologii politice, dar şi de partide politice de alte structuri organizatorice (sindicate, grupuri de interese, grupuri de depresiune).

4) Factorul uman - acesta a influenţat dreptul în vedere cã legislaţia unei ţãri şi dezvoltarea acesteia depind de calitate oamenilor pe care îi are. Esenţa dreptului constã în voinţa generalã specializatã, adicã voinţa majoritãţii, exprimate în legi (orice lege care rezistã-n timp trebuie sã exprime interesul majoritãţii populaţiei).

Conţinutul dreptului - e format din norme:

a) juridice - reglementeazã conduita omului (dreptul constituţional);

b) tehnice - reglementeazã modul de facere al NJ.

Clasificarea dreptului (tipologie) - în funcţie de sistemul de organizare socialã, identificãm urmãtoarele:

1) Dreptul sclavagist.

2) Dreptul feudal.

3) Dreptul burghez.

4) Dreptul socialist.

În afarã de apartenenţa la o anumitã zonã de civilizaţie politicã, avem urmãtoarele familii de drept:

1) Familia de drept romano-germanã - specificã ţãrilor europene continentale (se bazeazã pe AN);

2) Familia de dreptul anglo-saxonã - specificã Britaniei, SUA, Canada, Australia (bazatã pe cutume);

3) Familia de drept specific statelor arabe (familia dreptului islamic);

4) Familia de drept a Extremului Orient (China, Japonia, Coreea, Vietnam);

5) Dreptul comunitar aparţinând Uniunii Europene - care are o importanţã deosebitã.

Principiile dreptului - sunt ideile conducãtoare ale conţinutului tuturor NJ (aceasta pentru cã principium specifica începutul, originea). Principiile dreptului sunt ca regulile generale care conduc crearea şi aplicarea dreptului. Ele sunt importante atât ca reguli de creare şi organizare a normelor, dar şi a dreptului în general, dar mai ales o utilitate practicã: justiţia se administreazã în raport cu principiile dreptului (ele reprezintã 'spiritul legii' şi, uneori, ţin locul unor norme de reglementare inexistente). În tãcerea legii reprezintã situaţia în care legea nu are norme de reglementare a cazului respectiv, instanţa dând soluţia în procesele civile şi comerciale pe baza principiilor generale ale dreptului.

Teoreticienii nu sunt de acord privind inventarul complet al principiilor generale ale legislaţiei. Lista cuprinde:

1) Dreptul asigurã bazele legal de funcţionare ale statului - toate instanţele statului funcţioneazã pe bazã de legi juridice.

2) Principiul democraţiei - toate legile adoptate trebuie sã promoveze spiritul democratic.

3) Toate NJ trebuie sã promoveze într-o proporţie convenabilã libertatea şi egalitatea.

4) Principiul responsabilitãţii - reprezintã asumarea rãspunderii individului faţã de rezultatele acţiunii sale. Prin urmare, responsabilitatea însoţeşte permanent libertatea. Responsabilitatea rãmâne un principiu şi-un ideal al dreptului cãruia deocamdatã îi revine doar rãspunderea (asumarea consecinţelor faptele tale în acord cu prevederile legii). Responsabilizarea omului înseamnã creşterea nivelului sau de culturã juridicã.

5) Echitatea şi justiţia.

Funcţiile dreptului - reprezintã acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cãrora participã întregul sistem al dreptului. Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale de acţiune. Se identificã:

1) Funcţia de instituţionalizare (organizare juridicã) a puterii politicã - dreptul asigurã codul de funcţionare legalã a întregului sistem de organizare socialã şi politicã. Orice societate sau organizaţie se conduce dupã legi.

2) Funcţia de conservare şi garantare a valorilor fundamentale ale societãţii (sunt protejate de lege).

3) Funcţia de conducere a societãţii - scopurile social politice se realizeazã cel mai eficient prin intermediul dreptului, AN fiind unul de conducere socialã.

4) Funcţia normativã - derivã din specificul dreptului fiind funcţie de creare a legii.

Norma juridicã - reprezintã o regulã generalã şi obligatorie de conduitã al cãrui scop este de a asigura ordinea socialã şi care poate fi aplicatã pe cale statalã chiar şi prin constrângere. Alãturi de normã de drept, în societate existã şi alte norme (reguli de conduitã): norme ale obiceiului, norme morale, norme tehnice, norme politice şi norme religioase. Dintre toate acestea, numai NJ beneficiazã de organe ale statului specializate în crearea şi aplicarea lor, chiar şi prin constrângere legalã.