TGD curs - normă juridică

Interpretarea normei juridice

În procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia este o datorie a legiuitorului, judecătorului sau a celui care aplică legea. Interpretarea legii este sinonimă cu stabilirea înţelesului normei juridice, a semnificaţiei sale, a spiritului său. Dincolo de litera legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fără a face apel la o serie de artificii juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.

Felurile interpretării dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate face, astfel, o distincţie clară între interpretarea oficială şi neoficială a dreptului.

Interpretarea oficială a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forţă juridică. Interpretarea juridică se realizează de organele de stat care au atribuţii fie în domeniul creării dreptului, fie în procesul aplicării normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci când constată că actul său poate da naştere unor soluţii contradictorii în practică, pentru a elimina aceste soluţii contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.

În cazul în care organul emitent al unui act normativ interpretează propriul act, interpretare este interpretare autentică = interpretare legală sau generală căreia urmează să i se supună toţi cei care aplică legea.

„Actul de interpretare face parte din actul interpretat şi, prin urmare, actul de interpretare a legii are putere retroactivă”. Acest punct de vedere este fals, pentru că prin Constituţie se prevede că retroactive pot fi doar legea penală şi contravenţională mai favorabile.

Deci, interpretarea oficială reprezintă determinarea înţelesului unei norme juridice de către autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situaţia de a constata că legea pe care a adaptat-o se aplică neuniform, dând naştere unei diversităţi de soluţii juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. În astfel de cazuri, el poate interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toţi destinatarii legii să o aplice în acelaşi mod. Această lege în virtutea exigenţelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui să fie o lege retroactivă, dar exigenţele constituţionale ale României opresc o asemenea abordare şi obligă pe cei care aplică o lege interpretativă să-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, după intrarea sa în vigoare .

Interpretarea cauzală. Cei care aplică legea sunt obligaţi ca în condiţiile în care stabilesc o anumită stare de fapt să aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, şi înţelesul său. Interpretarea cauzelor ţine astfel de aplicarea dreptului şi este apanajul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor subiecţi de drept, însărcinaţi cu aplicarea legii. Cel care aplică legea, după ce stabileşte starea de fapt, este dator să califice juridic această stare, iar în acest proces este obligat să desluşească sensul normelor juridice aplicabile, în vederea soluţionării legale a cauzei cu care a fost sesizat.

Interpretarea neoficială sau interpretarea doctrinară, este realizată în diferite opere ştiinţifice de către cercetătorii în domeniul dreptului, de către doctrinari. Spre deosebire de interpretarea oficială, cea neoficială nu are forţă juridică, nu este obligatorie, nu se impune celui care aplică legea, ci este facultativă pentru acesta.

Opiniile formulate in doctrina juridica:

- opinii de lege lata- opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in vigoare;

- opinii de lege ferenda- vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.

Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.

Interpretarea facultativa- cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi luata in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge trebuie sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care aplica legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare constituie supportul intelectual al deciziei luate.

Metodele interpretării dreptului.

In activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpreteaza recurge la o serie de metode in vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a campului sau de aplicabilitate, a efectelor pe care le are norma juridica si a scopului acesteia.

Normele juridice cuprinse in diferite acte normative au intotdeauna o conditionare social-istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi descoperite prin utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de sinteza absolut necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa conduca la formarea convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu solutia pe care o va da in cauza respectiva.

In literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite metode care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea sistematica. Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.

1. Metoda gramaticală

Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului normei juridice: analiza sintactica si morfologica.

Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.

Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.

In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. „familie”- in dreptul rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau „functionar public”- in dr. administrativ sau dr. penal (unde are un sens mult mai larg).

Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale