Extras din curs

Pentru a putea evidentia cele doua aspecte urmarite in tematica, urmarim aparitia notiunii de administratie publica, evolutia ei succinta din punct de vedere juridic in principalele sisteme administrative, precum si reforma administratiei prin implementarea managementului public.

Conceptul de administratie publica isi are originile in interiorul statului, in cele trei forme de exprimare a puterii: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.

Statul absolutist a concentrat toate cele trei functii intr-o singura mana, astfel ca diferentele dintre ele erau de interes pur teoretic. In vreme ce in statul absolutist activitatile statale ca intreg erau numite "administratie" sau guvern, separarea organizationala a puterilor a dus la o ingustare a conceptului de administratie.

Principiul separatiei puterilor a castigat teren in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, in constitutiile Europei. Administratia, in consecinta, a devenit componenta a puterii executive, fiind separata de puterea legislativa si judecatoreasca. Guvernului i-a fost atribuit rol de conducere in cadrul statului, sarcina ce tinea de domeniul administratiei.

Administratia publica in mod concret constituie activitatea administrativa si, deci, conceptul de administratie se concentreaza pe specificul activitatii administrative de stat. Administratia publica in sensul organizational reprezinta, totalitatea organelor administrative altele decat organele legislativului, sistemului judecatoresc si guvernului. In toate sistemele juridice europene se distinge incercarea pentru unificarea diferitelor forme de exprimare a puterii statului intr-o singura definitie, dand astfel un contur conceptual "administratiei".

In Franta, punctul de pornire pentru conceptul material de administratie a fost separarea puterii in: legislatie, administratie plus guvernare si jurisdictie. Definitia precisa a termenului de "administration publique" a evoluat cu referinta speciala la domeniul dreptului administrativ. Acest termen a avut si are relevanta in mod special in distingerea intre competentele curtilor administrative si ale tribunalelor de drept comun.

Catre sfarsitul secolul al XIX-lea, nu mai era agreat conceptul de autoritate publica "puissance publique", ci cel de "service public", care a ajuns sa fie considerat ca o trasatura determinanta a administratiei, al carei scop era considerabil redefinit ca fiind asigurarea realizarii obiectivelor statului.

Din perspectiva germana, conform doctrinei standard, dezvoltata de Otto Mayer, administratia este "activitatea Statului pentru realizarea obiectivelor sale in interiorul sistemului sau juridic, cu exceptia puterii juridice". Folosind aceasta teorie, Walter Jellinek a definit administratia ca fiind "activitatea statului sau oricarui alt purtator al puterii publice separata de puterea legislativa si juridica".

In contrast cu definitia negativa care mult timp a dominat si care mai exista si astazi, Wolff si Bachof, profesori ai scolii germane, au oferit inca de la 1870 o definitie pozitiva pentru conceptul material de administratie: "Administratia in sens material reprezinta o serie de activitati diverse ale agentilor statului, insarcinati cu sarcini in numele statului si al membrilor sai”. In ciuda acestei definitii destul de abstracte si generale, Wolff si Bachos considerau ca nu exista un concept de administratie, care poate fi folosit in orice imprejurare.

Functie de regimul politic si de forma de guvernamant, dispozitiile constitutionale consacra diferite principii pe baza carora sunt delimitate notiunile de putere executiva si administratie publica de notiunile de autoritate publica si serviciu public.

Doctrina administrativa cu caracter juridic identifica cele doua mari tipuri sau sisteme de drept aplicabil administratiei: tipul anglo-saxon si tipul francez , sisteme ce prezinta particularitati specifice nationale, ca urmare a mutatiilor suferite dupa al doilea razboi mondial.

Sistemul de drept anglo-saxon se individualizeaza fata de cel francez prin doua trasaturi: normele care-l alcatuiesc sunt norme ale dreptului comun (common law), iar litigiile administrative sunt solutionate de catre instantele judiciare de drept comun si nu de catre instante speciale de contencios administrativ.

Aceste trasaturi s-au evidentiat atat in Anglia, cat si in S.U.A., pana in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, cand reformele administrative din ambele tari au marcat instituirea unor norme juridice speciale, derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.

Trasatura caracteristica a sistemului constitutional britanic este absenta unei constitutii in sens formal si nu in sens material, intrucat la ansamblul coerent de cutume se adauga texte juridice adoptate de Parlament, de o importanta deosebita pentru dezvolatarea institutiilor politice din aceasta tara.

In acest sesns, Prof. C. Dissescu aprecia, ca „amintirea si uzul zilnic al drepturilor si libertatilor individuale consfintite de cutuma britanica sunt sapate adanc in viata poporului, atat de adanc incat nici o constitutie din lume nu a fost atat de putin nesocotita cum a fost Constitutia engleza”.

In Anglia, procesul de formare a institutiilor de guvernare, in special a Monarhiei si Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai intai, s-a format Coroana ca simbol al autoritatii publice. Parlamentul a aparut mai tarziu, ca reactie a burgheziei impotriva absolutismului regalitatii.

Parlamentul britanic, una dintre institutiile cele mai vechi ale edificiului constitutional este compus din Regina, Camera Lorzilor si Camera Comunelor.

Monarhul Angliei este un simbol al traditiei, doar aparent implicat in viata politica, statutul sau corespunzand maximei:”Regele domneste, dar nu guverneaza”. El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic si se bucura de o adevarata imunitate in materie penala si civila. Rolul politic al monarhului este pur formal, intrucat acesta se conformeaza, fie dorintei guvernului, fie unor cutume in favoarea acestuia.

Teza dupa care, in tarile anglo-saxone nu exista un drept administrativ, in sensul dreptului administrativ francez, este sustinuta si de autori nord-americani. Spiritul practic al americanilor a condus la indepartarea de regulile ancestrale britanice, formandu-se un drept administrativ nu numai pentru administratia activa, dar si pentru administratia contencioasa, in ultima instanta, litigiile dintre doua autoritati administrative sau dintre autoritatile administrative si persoanele private fiind solutionate dupa regulile dreptului comun.

In prezent continutul federalismului american poate fi caracterizat prin urmatoarele trasaturi: autonomia constitutionala a fiecarui stat, descentralizarea administrativa si larga manifestare a initiativei populare.

Caracterul federal al statului american rezulta chiar din cuprinsul Constitutiei si se exprima in cele doua principii generale ale organizarii federative: principiul participarii (Art. 1, par.3) si principiul autonomiei (amendamentul X,1791).

Principiul autonomiei, consacrat, prevede ca “puterile care nu sunt delegate Statelor Unite de catre Constitutie si nici nu sunt interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului”. Statele federale au putut avea propria Constitutie, precum si reglementari de interes local aplicabile circuitului civil, in domeniul bugetar , administativ, fiscal, judecatoresc etc. Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar incalca autonomia unui stat putand fi atacata in fata instantelor judecatoresti pentru neconstitutionalitate.

Congresul S.U.A., forul legislativ federal, este format din doua camere legislative: Senatul si Camera Reprezentantilor si are, in principal, doua functii: adoptarea legilor federale si controlul asupra activitatii Executivului. Cat priveste functia de supraveghere a Administratiei, Congresul este interesat direct sa aiba o reprezentare exacta a modului in care legile pe care le voteaza sunt puse in aplicare si respectate.