Bazele Ingineriei Mediului

1.1. Noţiuni generale

Mediul înconjurător reprezintă ansamblul de elemente naturale ale Terrei: apa,

solul, aerul (toate straturile atmosferice), toate materiile anorganice şi organice, aflate în

interacţiune prin sisteme naturale, la care se adaugă valorile istorice, culturale şi estetice

rezultate.

Marele biolog român Emil Racoviţă, în 1929, defineşte mediul ca fiind

"totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă,

de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune corespondentă

în zisa fiinţă".

Orice individ organic este înconjurat de obiecte, sisteme materiale, vii şi nevii,

pe care le influenţează şi de care este influenţat direct sau indirect în activităţile vitale.

Indivizii organici se comportă între ei ca elemente materiale capabile de a

produce o acţiune asupra altor elemente materiale şi de a provoca reacţiunea acestora.

Indivizii organici sunt numiţi factori biotici. Activităţile factorilor biotici sunt

influenţate de natura nevie, respectiv factorii abiotici, sau fizici: lumina, apa,

temperatura, relieful etc.

Mediul fizic sau abiotic este modificat continuu de factorii biotici.

Relaţiile din mediul înconjurător pot fi: relaţii biotice, în interiorul factorilor

biotici şi relaţii abiotice, între factorii biotici şi factorii abiotici.

Factorii biotici sau biocenoza reprezintă sisteme biologice deschise care acceptă

şi cedează substanţă şi energie.

Diversele acţiuni ale omului asupra naturii se numesc factori antropici.

Ecologia este ştiinţa care studiază interacţiunile care apar între organisme şi

mediul lor de viaţă (natural şi amenajat), precum şi structura, funcţia şi productivitatea

sistemelor biologice (populaţie, biocenoză), dar şi a sistemelor mixte - ecosisteme.

Ecosistemul reprezintă orice complex dinamic de comunităţi de plante, animale

şi microorganisme şi mediul lor, care interacţionează într-o unitate funcţională .

Intervenţia ştiinţei, prin industrie şi agricultură, în sistemul de interacţiune

organism-mediu are ca scop fundamental obţinerea de materiale şi alimente necesare

pentru dezvoltarea populaţiei umane (fig. 1.1).

7

Fig. 1.1. Intervenţia omului în interacţiunea organism - mediu.

Pe lângă materialele şi alimentele necesare dezvoltării populaţiei umane, din

procesele de producţie rezultă deşeuri, deşeuri periculoase şi emisii, care duc la

deteriorarea echilibrului ecologic.

Deşeurile, reprezintă substanţele refolosibile sau nu, care apar în urma unor

procese biologice sau tehnologice şi care nu pot fi utilizate ca atare.

Deşeurile periculoase sunt deşeurile toxice, inflamabile, explozive, infecţioase,

corosive, radioactive etc., care introduse în mediu pot dăuna organismelor vii.

Emisiile sunt poluanţii evacuaţi în mediu, precum şi zgomotele, vibraţiile,

radiaţiile electromagnetice, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă,

şi care influenţează negativ calitatea mediului.

Echilibrul ecologic reprezintă ansamblu de stări ale unui ecosistem a cărui

dinamică asigură structura şi funcţiile acestuia.

Poluanţii sunt substanţe (solide, lichide, gazoase, vapori) sau energii (radiaţii

electromagnetice, ionizante, termice, fonice sau vibraţii), care, la introducerea în mediu,

influenţează negativ calitatea mediului.

Cu toate că planeta noastră asigură condiţii optime de dezvoltare tuturor

speciilor, marile aglomerări ale unor categorii de factori biotici pot duce la deteriorarea

capacităţii de suport şi în final la deteriorarea echilibrului ecologic.

Capacitatea de suport reprezintă numărul total de indivizi dintr-o populaţie pe

care un ecosistem este în măsură să-l întreţină la un moment dat.