Ecologie

1. Mediul inconjurator in acceptiunea ecologiei si geografiei

Apartenenţa omului la lumea vie, face ca studierea lui în raport cu mediul să intereseze multe domenii, printre care sunt ecologia şi geografia.

Ecologia, ca ştiinţă biologică de sinteză, studiază conexiunile care apar între organisme şi mediul lor de viaţă. Pentru a surprinde însă complexitatea ecosistemelor formate de om sunt necesare studii integrate, iar geografia este una din ştiinţe care oferă analize extrem de utile. A încerca prioritizarea importanţei ecologiei, biologiei, sociologiei în detrimentul geografiei sau a altei ştiinţe este neechitabil, pentru că toate ştiinţele se complementarizează reciproc.

Geografia este ştiinţa care are ca „obiect de studiu mediul geografic ca un sistem deschis, dinamic, unitar alcătuit din cele şase componente”, între care există o multitudine de relaţii care „asigură schimb de materii, energie, informaţii.

În ecologie, mediu înconjurător cuprinde totalitatea aspectelor fizice şi biotice ce influenţează viaţa, care sunt legate de structura, funcţia şi productivitatea elementelor biologice supraindividuale (populaţie, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme).Etimologia termenului vine din limba greacă: oikos, care înseamnă casă, loc de viaţă, habitat sau studiul fiinţelor vii „acasă la ele”.

Geografia defineşte mediul înconjurător ca fiind „spaţiul în care omul este elementul principal al sistemului, în care elementele cadrului natural se întrepătrund cu cele construite sau modificate de el; spaţiul în care omul, ca parte a sa, îl studiază, modifică mai mult sau mai puţin în conformitate cu interesele de moment sau de viitor, un spaţiu cu extindere deosebită ce-i asigură condiţii de viaţă, muncă, nevoi spirituale”.

Pornind de la aceste două definiţii se observă că ambele ştiinţe studiază mediul înconjurător, însă prin metode şi puncte de vedere diferite, specifice. Pentru înţelegerea cât mai complexă a problematicii omului în raport cu mediul, analiza aşezărilor umane se bazează atât demersul ecologic al studierii mediului, adică suport de viaţă pentru toate elementele biotice, văzut prin prisma echităţii biologice, respective convieţuirea pe aceeaşi planetă a omului cu toate celelalte specii, cât şi pe cel geografic, al analizei centrate pe fiinţa umană în raport cu mediul natural sau modelat de aceasta.

Fără a face o pledoarie „pro” sau „conta” geografiei sau ecologiei, trebuie amintit faptul că geografia, ca ştiinţă este mult mai veche, primele demersuri aparţinând perioadei antice, când Eratostene (secolul III, I.Hr.) i-a atribuit numele şi aria de studiu-Pământul ca întreg. Ecologia este mult mai nouă, secolul al XIXlea, considerându-se ca punct de pornire ideile lui Ch. Darwin (1858) asupra conexiunilor complexe a lumii vii în cadrul teoriei evoluţioniste, sau studiile zoologului german, Ernest Haekel (1866), considerat şi „părinte” al acestei ştiinţe.

Deşi mult mai nouă, ecologia a apărut ca urmare a unor cerinţe vitale legate de necesitatea economică de a soluţiona problemele ameliorării şi valorificării componentelor mediului, în condiţiile dezvoltării societăţii umane şi a utilizării resurselor. La acest deziderat s-a alăturat, în aceeaşi perioadă, şi geografia modernă, care a trecut de la faza descriptivă la analize cauzale, spaţio-temporale, sistemice, profunde, cu numeroase aplicaţii în viaţa practică. De fapt, ambele ştiinţe au în comun caracteristica interdisciplinarităţii şi diversităţii specializărilor apărute în cadrul lor.

2. Ecologia ca stiinta

Se afirmă că ecologia este o ştiinţă interdisciplinară, iar prin specificul problematicii sale, care cuprinde atât sistemele biologice cât şi mediul lor abiotic, implică utilizarea conceptelor şi metodelor din domenii ca: fizica, biochimie, fiziologie, informatica, cercetarea biotopului având interferenţe cu geomorfologia, climatologia, hidrologia, chimia, iar studiul organizării funcţionale a sistemelor ecologice, structurilor spatio-temporare, determină legături strânse cu matematica, statistica, cibernetica. Pentru că omul, interacţionează cu ecosistemele majore ale Terrei, ecologia interferează şi cu ştiinţele sociale. Însă, de-a lungul timpului au apărut o serie de ştiinţe în această arie şi s-au adăugat noi termeni în diferite studii dintre care se pot enumera: ecologie (Ernest Haekel, 1866), biocenoză (K. Moebius, 1877), ecologie umană (H. M. Barrows, 1923), nişă ecologică (C. Elton, 1927), ecosistem (A.G. Tansle, 1935), geosistem (V.B. Soceaev, 1962). În România un rol deosebit l-au avut Gr. Antipa, N. Botnariuc, E. Racoviţă, M. Ionescu etc.

Desprinsă din biologie, şi chiar din sociologie (SUA), ecologia se conturează ca disciplină în anii 1900, însă în ultimii 40 de ani ea este definită ca ştiinţa gospodării planetei. Din cadrul ei s-au născut numeroase ramuri noi cum sunt: biogeografia, ecofiziologia, ecologia animală, ecologia marină, ecologia

aplicată, ecologia etologică, ecologia umană etc.

Ecologia animală este ramura ecologiei care se ocupă de studiul animalelor dintr-o biocenoză, relaţiile intra şi interspecifice, acţiunea factorilor abiotici, producţia, structura, dinamica, distribuţia acestora.

Ecologia aplicată este ramura ecologiei care se ocupă de punerea în practică a principiilor ecologice şi corelarea activităţii umane cu principiile generalfundamentale ale ecologiei, ce reprezintă o necesitate a lumii contemporane. Ramurile ecologiei aplicate sunt: ecologia juridică, ecologia forestieră, agroecologia, ecologia urbană, ecologia zoologică, ecologia industriilor etc.

Ecologia etologică studiază influenţa condiţiilor de mediu asupra comportamentului organismelor.

Ecologia marină, care este o ştiinţă focalizată pe studiul ecosistemelor marine ca şi ecologia terestră care se ocupă de studiul biomurilor terestre, se adaugă ramurilor deosebit de importante ale ecologiei.

Metaecologia, recunoscută ca cea mai nouă disciplină, cuprinde reflecţiile, gândurile noastre despre relaţiile dintre om şi mediul înconjurător.