Ecologie

1.Metode de studiu folosite in Ecologie

Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă.

Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare.

Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat.

Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată.

Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului.

Abordarea istorică

Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice.

Abstractizarea ştiinţifică

Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală.

Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale.

Abordarea sistemică

În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem.

Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.”

Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii.

După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv:

- Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă);

- Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor;

- Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale;

- Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea.

Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului.

Măsurarea