Ecologie și protecția mediului

Capitolul 1

ECOLOGIA, INGINERIA MEDIULUI ŞI

ACTIVITATEA UMANĂ

Societatea umană făcând parte din sistemul global al ecosferei depinde

în totalitate de acest sistem. De aceea ştiinţa ecologiei are în societatea modernă

o poziţie specială comparativ cu alte domenii ale biologiei, deoarece ea se

situează la graniţa dintre ştiinţele biologice, cele sociale şi cele inginereşti.

Ecologia şi, implicit, ingineria mediului studiind procesele şi legile care

determină productivitatea, stabilitatea în echilibru dinamic şi evoluţia

ecosistemelor şi a ecosferei în ansamblul ei, studiază concomitent şi influenţa

activităţii umane asupra Naturii, dar şi implicaţiile asupra calităţii vieţii oamenilor.

Având la bază concepţia sistemică, ecologia poate reflecta mai corect

legile care determină ordinea lumii vii, organizarea ecosferei, adică locul în care

trăieşte omul şi toate celelalte specii pe această planetă.

1.1. TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI UNITATEA

LUMII VII

Pentru a analiza „inginereşte" sistemele ecologice sunt necesare câteva

noţiuni fundamentale de ecologie generală şi de geografie fizică. Fără a intra

în detalii, menţionăm că ingineria mediului se bazează pe noţiunea de sistem şi

pe conceptul sistemic (de unde şi ecologia sistemică).

După cum este cunoscut încă din anul 1932 savantul Ludwig von

Bertalanffy a formulat teoria generală a sistemelor. El defineşte şi clarifică

noţiunile legate de „sistem”.

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente de diferite naturi, identice sau

diferite, unite prin conexiuni, interacţiuni, în aşa fel încât se realizează un

întreg.

Semnificaţia noţiunii de sistem se referă la ordine, iar în ecologie, cu

precădere la ordinea în spaţiu şi în funcţionare a materiei vii.

Noţiunea de sistem ne permite să comparăm între ele cele mai diferite

obiecte din natură, chiar dacă sunt nevii sau vii, ori care par a nu avea nimic

comun unele cu altele, în natură şi în societatea omenească „toate" se

constituie în sisteme.

Diversitatea atât de mare din natură, care aparent pare dezordonată,

privită sistemic are elemente indubitabile de ordonare. Chiar la modul general

putem constata că multitudinea particulelor materiale nu sunt risipite şi

amestecate haotic, ci sunt grupate formând agregări de complexităţi diferite

(Mohan, Gh., Ardelean, A., 1993). întreaga materie este organizată în corpuri

materiale, care au ca o caracteristică generală faptul că fiecare dintre ele se

comportă faţă de mediul ambiant în care se află, ca un întreg, ca o unitate care îşi

păstrează individualitatea o anumită perioadă de timp. Organizarea în spaţiu şi

timp a elementelor componente ale sistemului reprezintă rezistenţa acestuia care

se opune forţelor perturbante, de regulă din afara sistemului, care tind să-l

dezorganizeze. Precizăm faptul că gradul de dezordine al unui sistem dat este

caracterizat de entropie, care, după cum este cunoscut, este o mărime

termodinamică ce ne permite să evaluăm degradarea energiei unui sistem. Legat

de energie şi de legile termodinamicii se vor face referiri detaliate pe parcursul

lucrării. Este interesant de amintit doar că teoria generală a sistemelor este

concepută ca o teorie generală a organizării.

Din compararea diferitelor sisteme se pot evidenţia o serie de trăsături

care permit înţelegerea profundă a modului lor de organizare şi de funcţionare,

precum şi al relaţiilor existente între acestea şi mediul ambiant. Din punct de

vedere al relaţiilor sistemelor cu mediul, I. Prigogine (1955) deosebeşte trei

categorii: l - sisteme izolate - cele care NU realizează schimburi de materie şi

energie cu mediul ambiant; 2 - sisteme închise - cele care efectuează numai

schimburi energetice cu mediul; 3 - sisteme deschise - cele care au cu mediul

atât schimburi energetice cât şi materiale.

Complexitatea naturii, în general atât de diversă şi aparent dezordonată,

dacă o privim deci, sistemic sesizăm de fapt o „unitate în diversitate".

Lumea înconjurătoare ne apare astfel în ideea generală că „totul se leagă cu

totul", că nimic nu este întâmplător, iar unitatea supremă este integritatea

biologică. Această integritate este reprezentată de sistemele biologice, care sunt

sisteme deschise şi în natură corespund unor trepte diferite de organizare, creând

un „tablou biologic" al lumii. Acest tablou ne arată unitatea lumii vii.

După cum s-a mai precizat, fiecare sistem are o anumită structură şi

respectiv anumite funcţii. Structura sistemului este dată de forma sau arhitectonica

sa, iar funcţia exprimă relaţiile sale în întregul său, relaţii care pot defini o anumită

funcţionare a sistemului.