Economia Mediului

1 Conceptul Gea

Paradigma creşterii economice se bazează pe două ipoteze greşite: prima este

aceea că dezvoltarea tehnologică va continua în toate domeniile, şi va rezolva toate

problemele actuale, fără ca noi, oamenii, să fim obligaţi să schimbăm ceva în comportamentul

nostru, iar a doua premisă este aceea că Pământul, ca ecosistem planetar, mai

poate suporta multe, fără a-şi schimba cu nimic capacitatea de suport pe care o asigură

astăzi civilizaţiei.

Ipoteza Gea, devenită un adevărat concept, o filozofie bine definită, porneşte

de la premisa potrivit căreia toate organismele interacţionează între ele, prin circuitele

materiei anorganice – în special prin ciclurile bio-geo-chimice, pentru a forma un

sistem complex, capabil de autoreglare, iar în acest sistem sunt incluse toate componentele

organice şi anorganice de pe Pământ. De asemenea, biosfera şi evoluţia vieţii

contribuie la realizarea echilibrului termodinamic, ducând la stabilizarea temperaturii,

salinităţii oceanului planetar, şi a conţinutului de oxigen din atmosferă. Ipoteza Gea a

fost formulată de James Lovelock, într-un articol de o pagină, apărut în anul 1972 în

revista Atmospheric Environment, intitulat „Gaia as seen through the atmosphere” –

Gea văzută din atmosferă. Primele versiuni ale teoriei au fost văzute ca fiind uşor

creaţioniste, şi mai puţin evoluţioniste. Ca urmare a îmbrăţişării acestei filozofii, au

apărut o serie de discipline de graniţă: biochimia, geofizica, ecologia sistemică.

A privi economia din această perspectivă înseamnă a recunoaşte şi a acţiona în

virtutea principiului potrivit căruia Pământul este un meta-organism, un sistem cibernetic,

şi fiecare parte a lui joacă un rol important într-un mecanism foarte complex.

Elementele organice, împreună cu cele anorganice operează împreună într-un sistem

viu, asigurând funcţionarea marilor cicluri bio-geo-chimice: circuitul apei şi al carbonului.

În lumea ştiinţifică, lansarea acestui concept a însemnat o schimbare de paradigmă

a cercetării ştiinţifice, la fel cum raportul Viitorul Nostru Comun a însemnat o

schimbare de paradigmă în modul de interpretare a creşterii economice şi a implicaţiilor

politice ale activităţilor economice.

1.1 Economia mediului, în ansamblul disciplinelor economice

Termenul „economie” are trei sensuri: 1) cel de păstrare a unei resurse, pentru

a o consuma eventual mai târziu; 2) cel de structură instituţională prin care membrii

unei societăţi îşi coordonează acţiunile, în funcţie de dorinţele şi resursele de care dispun;

3) studiul sistematic al modului în care oamenii, cu dorinţe virtual nelimitate, îşi

alocă în cele din urmă resursele limitate de care dispun pentru a-şi satisface cât mai

bine posibil dorinţele (Ekelund et Tollins,2000).

Ca ştiinţă socială, economia are ca principal obiect de activitate studiul modului

în care se creează şi funcţionează pieţele, modul în care factorii de producţie sunt

combinaţi în produse şi servicii, precum şi factorii tehnologici şi instituţionali ce determină

producţia şi distribuţia bunurilor în societate.

În general, economia răspunde următoarelor întrebări, fundamentale pentru

bunăstare oamenilor:

o ce bunuri şi/sau servicii trebuie să se producă la un moment dat,

o în ce cantităţi, cu ce costuri, cum, când şi unde,

5

o care sunt consumatorii respectivelor bunuri şi/sau servicii

o care vor fi preţurile la care bunurile şi ser-viciile respective vor fi sau pot

cumpărate.

Principiile ce fundamentează raţionamentele economice sunt următoarele:

1. A alege ceva înseamnă a renunţa la altceva. Valoarea bunului sau

serviciului la care am renunţat cumpărând ceva este costul de oportunitate

a acelui ceva.

2. A alege înseamnă a aloca cel puţin două resurse, limitate prin natura

lor: timpul şi banii. De aceea orice alegere este marginală, adică

se face în funcţie de cât a mai rămas de alocat, de cheltuit, de consumat

sau de economisit.

3. Orice alegere este determinată de nevoi dar şi de stimulentele oferite

de mediul economic.

4. Schimbul voluntar şi liber dintre producători şi consumatori este

benefic amândurora, atât timp cât pieţele sunt eficiente.

5. Piaţa liberă nu este totdeauna eficientă, uneori chiar lipseşte. În

primul caz se vorbeşte despre distorsiunile pieţei, în al doilea caz

despre eşecuri ale pieţei. Şi cum un eşec este urmat de o încercare de

a îndrepta lucrurile, în economia mediului se vorbeşte de pieţele ipotetice,

ce sunt de fapt scenarii prin care se testează disponibilitatea

oamenilor de a preveni o pierdere comună, irecuperabilă: degradarea

ireversibilă a unui factor de mediu, de exemplu solul, bogăţia în specii,

ş.m.a.

6. Pieţele concurenţiale nu produc suficient de multe bunuri şi servicii

de utilitate publică, motiv pentru care guvernul este obligat să finanţeze

acest gen de investiţii. De ce? Deoarece în orice economie vor

exista câţiva consumatori înclinaţi să evite sau să amâne sine die plata

contravalorii bunurilor şi serviciilor publice – aceştia sunt „blatiştii”;

alţii, copii sau bătrânii, nu vor putea plăti totdeauna contravaloarea

acestor servicii, motiv pentru care statul trebuie să preia şi funcţia

de liant instituţional între generaţii şi grupuri sociale.