Evoluționism

Evolutionism, evoluţie – definiţii, concepţii

Conceptul de evoluţie cuprinde mai multe aspecte. Definirea acestor aspecte şi înţelegerea corectă a modului în care aceste aspecte acţionează reprezintăuna din problemele esenţiale cu care se confruntă în prezent ştiinţa evoluţiei - evoluţionismul. Prezentăm mai jos câteva din definiţiile legate de evoluţie ca proces şi de diferitele sale aspecte:

Evoluţionism – ştiinţa care se ocupă de studiul organizării, originii şi evoluţiei materiei vii.

Evoluţie – procesul prin care are loc dezvoltarea formelor vii, de la cele mai simple tipuri la cele mai complexe.

Evoluţie moleculară (biochimică) – modificări treptate la nivelul molecular în organisme în decursul unei perioade de timp. Evoluţia moleculară este o consecinţă a mutaţiilor şi are drept consecinţă apariţia de gene noi şi proteine noi.

Evoluţie organică – procesul prin care apar modificări în structura genetică a unei populaţii ca răspuns la modificările mediului (adaptare).

Evoluţie convergentă – apariţia unor structuri cu aspect şi funcţii asemănătoare la organisme diferite, ca urmare a adaptării la condiţii similare de mediu.

Evoluţie divergentă – procesul de diferenţiere a unor specii pornind de la un strămoş comun ca urmare a adaptării la diferite nişe ecologice (radiaţie adaptativă).

Evoluţie corelată (coevoluţie) – dezvoltarea de adaptări complementare la două specii ca urmare a unei acţiuni de selecţie reciprocă. Este cazul speciilor care trăiesc în simbioză (plante cu flori polenizate de insecte si adaptările insectelor polenizatoare).

Evoluţia paralelă – dezvoltarea unor organisme înrudite pe căi evolutive similare, ca o consecinţă a unor presiuni de selecţie care acţionează asupra organismelor vii din diferite specii în mod similar. Fenomenul este discutabil, unii specialişti susţinând că evoluţia este fie de tip coevoluţie fie de tip radiaţie adaptativă.

Evoluţia a fost privită diferit de diferiţi cercetători în decursul timpului. Racoviţă, 1929 (neolamarckist) defineşte evoluţia în felul următor „Orice transformare continuă este evoluţie, căci nu se ţine seamă de rezultatul transformării, de finalitatea acestui fenomen”. Savage, 1963 (neodarwinist) – „...dezvoltarea unei entităţi în decursul timpului, prin succesiunea gradată a schimbărilor de la o stare simplă la una complexă”. Bogdan Stugren, 1969 – „...descendenţa speciilor, spiţelor, familiilor, tuturor grupelor naturale de microorganisme, plante şi animale din altele stinse”; Jullian Huxley, 1972 evoluţia este un „...proces natural de transformare automată şi ireversibilă, care pe parcursul său generează noul, o mai mare varietate, o organizare mai comoplexă şi eventual niveluri mai ridicate ale activităţii mentale sau psihologice şi descoperim că întreaga realitate este, în sensul perfect legitim, un singur şi amplu proces al evoluţiei”; Jablokov, Iusufov, 1971 – „Dezvoltarea istorică, ireversibilă şi în anumită măsură orientată a naturii vii, însoţită de modificarea structurii genetice a apopulaţiilor, formarea de adaptări, apariţia şi extincţia speciilor, transformări ale biocenozelor şi ale biosferi în întregul ei”.

Toţi specialiştii de mai sus s-au referit la evoluţie ca fiind un proces care acţionează la nivelul speciilor. Există însăşi o altă categorie de biologi, care privesc evoluţia exclusiv prin prisma geneticii – transformarea structurii genetice a populaţiei sub controlul selecţiei. De exemplu, T. Dobzhansky et al, 1977 evoluţia reprezintă „..o serie de transformări parţiale sau complete şi ireversibile ale compoziţiei genetice a populaţiilor, bazate în principal pe interacţiuni schimbate cu mediul lor”; Smith, 1974 propune o definiţie extrem de îngustă „.evoluţia este schimbarea genetică a populaţiilor în decursul timpului”.

Totuşi, rolul mediului în evoluţie şi modul în care materia vie răspunde nu a putut fi ignorat. In această idee, există alte definiri ale procesului evolutiv. Schmalhausen – 1965 vede evoluţia ca „modificarea legică a structurii populaţiilor, corespunzător cu modificările istorice ale corelaţiilor cu mediul extern; Wicken, 1978 priveşte evoluţia ca fiind „procesul prin care apar în timp structuri chimice şi biologice complexe..... Această tendinţă integrativă sau anamorfică a materiei vii de a se organiza în structuri cu o mereu crescândă complexitate este poate cea mai distinctivă trăsătură a procesului evolutiv; este de asemenea una din cele mai enigmatice trăsături” (în cazul său, accentul este pus pe creşterea complexităţii structurilor).

Prosser, 1986 evoluţia este „o trăsătură esenţială a vieţii organizate este adaptarea la mediu, iar esenţa evoluţiei constă în producerea diversităţii adaptative. Evoluţia este de obicei o ireversibilă creştre a organizării (accent pus pe adaptare).

Futuyma, 1980 propune una din cele mai complete definiţii: „Evoluţia biologică este schimbarea indivizilor populaţiilor de organisme care depăşeşte durata vieţii unui singur individ. In evoluţie trebuie luate în calul cinci procese, cu valoare egală: a. mutaţia; b. recombinările genetice sexuale sau parasexuale; c. selecţia – de la supravieţuirea diferenţiată a macromoleculelor, a organitelor, embrionilor, grupuri de indivizi la specii sau grupe de specii.; d. fenomene întâmplătoare – deriva genetică sau asocierea întâmplătoare dintre populaţie şi medfiu; e. izolarea reproductivă”.

Stebbins, 1988 – preluând ideile lui Futuyma, postulează că există două feluri de evoluţie, evoluţia fenetică şi cea criptică. Evoluţia fenetică se referă la „schimbările populaţiilor, schimbări care pot fi recunoscute prin compararea structurii, însuşirilor fiziologice şi/sau comportamentale” (ex. populaţia umană actualăcu media de înălţime mai mare ca în evul mediu; maimuţele din Hokkaido care au învăţat să spele alimentele în apă de mare înainte de a le consuma; midiile deadânc din Marea Neagră). Evoluţia criptică „are loc la nivelul materialului genetic şi poate fi evidenţiată numai prin compararea secvenţelor ADN, ARN sau proteinelor.

Evoluţia ca proces al speciaţiei. Evoluţia poate fi privită ca un proces de modificare a descendenţilor faţ de ascendenţi (schimbarea structurii genetice a populaţiilor). In acest proces, Darwin include originea speciilor. Speciile, reprezentate de fapt prin grupe de populaţii formate la rândul lor din indivizi iar din această cauză evoluţia nu mai poate fi privită doar ca fiind redusă la nivel pur genetic. Gould, Eldredge şi Cracraft, criticând atât aspectul reducţionist al teoriilor axate pe genetică cât şi teoria sintetică a evoluţiei care integrează modificările genetice cu transformarea, adaptarea şi selecţia naturală, au evidenţiat în mai multe lucrări apărute între 1972 şi 1985 că lumea vie este rezultatul unui proces continuu de modificări genetice care se acumulează treptat la nivel populaţional, sub controlul selecţiei şi având rol adaptativ. Specia reprezintă un segment al acestor modificări continue. Specia are o existenţă reală pe câte vreme taxonii supraspecifici nu.

In acest fel, evoluţia nu poate fi aplicată în acelaşi mod speciilor şi taxonilor supraspecifici. Evoluţia acestora din urmă nu este altceva decât rezultatul evoluţie speciilor componente. In acest fel microevoluţia – care este rezultatul fenomenelor evolutive intraspecifice – nu poate fi acelaşi lucru cu macroevoluţia – fenomene evolutive la nivel supraspecific.

Ruffie 1986 – „Evoluţia constă în apariţia de noi specii”.