Legislația Protecției Mediului

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică,această noţiune nu este definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept

ecologii văd ,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care condiţionează viaţa unui grup biologic.

Un autor defineşte mediul înconjurător ca fiind ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”.

Alte definiţii au în vedere elemente comune precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană. Arhitecţii consideră mediul drept zona de contact între un spaţiu construit şi mediul ambiant (natural şi artificial)

În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după mai multe criterii astfel:

* după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic;

* după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;

* după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate medie), sărate (mări) şi foarte sărate;

* după pH: medii acide, alcaline sau neutre;

* după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu natural;

* după domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi comportamental.

Având în vedere diversitatea elementelor enumerate în definiţie rezultă o multitudine de raporturi juridice care privesc: conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale mediului înconjurător, conservarea şi protecţia componentelor biotice ale mediului înconjurător, protecţia factorilor creaţi de om, regimul produselor şi substanţelor toxice, al pesticidelor, organismelor modificate genetic, regimul deşeurilor periculoase, răspunderea juridică, sistemul de monitoring ecologic etc

Resursele naturale

Resursele naturale sunt elemente materiale, energetice şi informaţionale existente în mediu, în afara activităţilor umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice. Conform acestei definiţii, orice element material sau energetic reprezintă o sursă potenţială, ea urmând a deveni o resursă reală, atunci când va exista un program informaţional care să facă posibilă utilizarea ei

Resursele naturale sunt clasificate în:

* resurse inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor, precipitaţiile etc.) şi,

* resurse epuizabile, care, la rândul lor, pot fi regenerabile (produsele vegetale şi animale) şi neregenerabile (zăcămintele, resursele genetice etc.).

O altă clasificare grupează resursele astfel:

- resurse geochimice;

- resurse energetice;

- resurse informaţionale.

Din prima categorie fac parte elementele chimice care alcătuiesc masa Pământului, ele fiind prezente sub formă de compuşi care intră în alcătuirea mineralelor, disociate în soluţii apoase ori gaze sau care se găsesc sub formă de compuşi organici. Aceste elemente sunt utilizate repetat în cadrul circuitelor biogeochimice locale şi globale

Resursele energetice sunt:

- resurse autogene: atracţia gravitaţională şi energia reacţiilor nucleare de dezintegrare naturală a nucleelor radioactive din masa Pământului (energia geotermică);

- resurse alogene: gravitaţia Lunii, reacţiile de fuziune termonucleară din Soare, fotosinteza.

Resursele biologice includ resurse genetice, organisme sau părţi din ele, populaţii sau orice alte componente biotice ale ecosistemelor având folosinţă sau valoare efectivă sau potenţială pentru umanitate. Resursele informaţionale ale biosferei sunt constituite din genofondurile tuturor speciilor existente pe glob, conform definiţiei date în Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, la 5 iunie 1992.

Biodiversitatea

Conform Convenţiei de la Rio de Janeiro din anul 1992 prin diversitate biologică se înţelege ,,variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii şi a ecosistemelor”

Biodiversitatea are o mare importanţă pe plan economic (sursă de materii prime şi mijloace de producţie, rezervorul pe termen lung de resurse genetice utilizabile), pe plan ştiinţific (stă la baza mecanismelor ce permit să se asigure în permanenţă măsurile de protecţia mediului, menţinând parametrii solului şi climatului în limitele compatibile cu viaţa), dar şi pe plan etic şi estetic

Protecţia mediului

Natura a fost considerată o sursă inepuizabilă de materii prime, materiale dar şi un receptor de deşeuri de orice natură, în orice cantitate. Ca urmare, alături de progresele tehnice şi modificările antropice cu rol pozitiv, au avut loc şi fenomene negative precum: degradarea solului, dispariţia unor specii de plante şi rase de animale, epuizarea unor resurse naturale, apariţia fenomenului de poluare etc.

Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele mai multe ori asociată fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este mult mai cuprinzător. Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni: gospodărirea raţională a resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării mediului precum şi reconstrucţia ecologică a acestuia. Baza ştiinţifică a acestor activităţi este asigurată de ecologie care fundamentează biologic alegerea unor măsuri de protecţie politică, juridică şi economică

Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un sigur scop şi anume cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor viitoare.