Reconstructie Ecologica

Imagine preview
(9/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Reconstructie Ecologica.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 39 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Ecologie

Extras din document

Introducere

Omul, inclus de către sistematicieni în rândul mamiferelor primate sub numele Homo sapiens sapiens, a apărut şi a evoluat în ultimul moment, dacă raportăm durata existenţei omului şi istoria societăţii umane la vârsta planetei şi a celorlalte grupe de vieţuitoare cu care omul convieţuieşte pe Terra. Omenirea are dreptul de a se mândri cu progresele sale realizate pe seama geniului unor reprezentanţi ai săi şi prin exploatarea fără economie a resurselor naturale planetare. Astăzi, când omul a înţeles că există şi un revers al medaliei, devenind evident faptul că încălzirea globală nu este doar o poveste, iar resursele naturale regenerabile nu reuşesc să susţină ritmul actual de exploatare, omenirea este constrînsă – mai mult decât oricând – să mediteze asupra câtorva fraze rostite de către preşedintele S.U.A., Theodore Roosevelt, la Conferinţa asupra conservării resurselor naturale, în anul 1908: „A sosit însă vremea să ne gândim cu seriozitate la ceea ce se va întîmpla atunci când pădurile noastre nu vor mai fi, când cărbunele, fierul şi petrolul se vor fi epuizat şi când solul se va fi sărăcit şi aluvionat în fluvii, impurificându-le apele, dezgolind câmpurile şi barând calea navigaţiei”.

Societatea umană a fost legată de vecinătatea apei, dar omul a schimbat întreg peisajul planetar, acţiunile sale vizând, în egală măsură, ecosistemele terestre şi pe cele acvatice. Unele categorii de ecosisteme se află, pretutindeni în lume, sub o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii demografice a populaţiei umane, a nevoii tot mai mari de apă şi teren. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor şi infrastructurii care permite o exploatare mai eficientă, stepele, pampasul şi preeria dispar în faţa expansiunii culturilor agricole, în timp ce, în numeroase locuri din lume, deşertul câştigă, anual, kilometri întregi din terenuri folosite ca păşuni sau pentru culturile agricole. Calitatea apelor curgătoare, dar şi a pânzei freatice s-a deteriorat constant, mai ales din cauza aportului de substanţe chimice provenite din agricultură şi transportul fluvial, dar şi ca urmare a eroziunii malurilor sau a gestionării defectuoase a sistemelor de canalizare. Unele activităţi umane au consecinţe directe sau indirecte asupra tuturor categoriilor de ecosisteme. Spre exemplu, vînătoarea a fost şi continuă să fie unul dintre factorii- cheie în dispariţia sau diminuarea severă a populaţiilor unor specii de păsări şi mamifere, din toate tipurile de ecosisteme. Astăzi, constituie o activitate sportivă, dar şi o importantă sursă de venit pentru gestionarea unor ecosisteme. Chiar practicată în mod raţional şi controlat, conform legii şi principiilor etice, vînătoarea rămâne o activitate ce deranjează păsările şi mamiferele, obligându-le să se deplaseze spre teritorii mai liniştite.

Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este cea mai veche intervenţie asupra naturii în istoria omenirii; după descoperirea focului, omul a incendiat pădurea pentru a mări suprafeţele de păşunat pentru animalele ce reprezentau vînat preferenţial, dar şi pentru animalele pe care începuse să le domesticească. Unii specialişti susţin că extinderea preeriei nord-americane s-a realizat cu sprijinul conştient al indienilor amerindieni care, nu au domesticit bizonul american (Bison bison) - prin vînarea căruia îşi procurau hrana şi pieile necesare, dar au mărit suprafeţele deschise preferate de aceste mamifere erbivore, incendiind pădurile vecine.

După ce a devenit crescător de animale domestice şi agricultor, omul a trecut printr-o etapă a agriculturii itinerante: la începutul sezonului ploios, pădurea era defrişată şi incendiată, terenul fiind

însămânţat sau, pe anumite suprafeţe, folosit ca păşune. Astfel de terenuri erau fertile doar pe parcursul

a câţiva ani, după care oamenii le abandonau şi reluau ciclul în alt teritoriu. Ulterior, omul devine sedentar şi ridică primele aşezări umane. Putem presupune că sedentarismul este rezultatul corelării mai multor factori: ocuparea unor teritorii cu condiţii optime de existenţă pentru specia umană, îmbunătăţirea calităţilor animalelor domesticite şi ale plantelor cultivate în sensul valorificării mai bune a resurselor solurilor şi a creşterii rezistenţei la unii factori nefavorabili, descoperirea fertilizării cu ajutorul îngrăşămintelor naturale. Agricultura devine extensivă, ecosistemul forestier fiind defrişat şi

incendiat pentru a mări suprafeţele ocupate de culturile agricole, însă şi pentru a permite expansiunea aşezărilor umane. Dezechilibrarea relaţiei om – natură nu s-a manifestat pregnant atât timp cât cultura plantelor şi creşterea animalelor au constituit surse de hrană. Primele probleme de mediu au fost eroziunea şi modificarea climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii pădurii şi înlocuirii acesteia cu păşuni şi suprafeţe agricole. Aceste probleme au apărut atunci când turmele de animale şi hambarele au încetat să reprezinte doar surse de hrană, devenind simbol al bogăţiei şi puterii, criteriu de ierarhizare a societăţii umane în evoluţie.

Agricultura extensivă nu a avut un impact imediat şi atât de radical precum păşunatul excesiv. Desigur, ecosistemele antropice – agro-ecosisteme – sunt mult mai simple decât cele naturale, fundamentate pe

lanţuri trofice complexe şi aflate în echilibru aproape stabil cu condiţiile de mediu. Transformarea unui

ecosistem natural în teren cultivat înseamnă, întotdeauna, reducerea masivă a lanţurilor trofice, ceea ce le face evident mai sensibile şi mai vulnerabile în faţa modificărilor mai mult sau mai puţin bruşte ale condiţii lor de mediu. Păşunatul excesiv apare atunci când păşunarea ierburilor de către turmele de animale erbivore depăşeşte capacitatea de regenerare a vegetaţiei de pe acel teren şi determină aridizarea lui. Probabil, nu este întîmplător faptul că în regiunile care au adăpostit cele mai mari civilizaţii antice din Lumea Veche – regiunea mediteraneană, Orientul Apropiat – peisajul actual este dominat de semideşerturi şi vegetaţie sărăcăcioasă. Solurile câmpiilor au fost secătuite prin păşunat excesiv şi practicarea monoculturilor (cultivarea îndelungată a aceleiaşi specii vegetale pe un teren agricol), iar pantele reliefului colinar au avut aceeaşi soartă datorită defrişării pădurilor în scopul folosirii lemnului pentru construirea flotelor maritime ale imperiilor antice. Pădurile mediteraneene au fost înlocuite de vegetaţia de gariga (arbori pitici şi plante ierboase între care predomină stejarul pitic – Quercus garrus – rozmarinul, levănţica, speciile genului Euphorbia) şi maquis (tufişuri dense, aproape de nepătruns). Fără a minimaliza rolul hotărâtor al altor factori, putem spune că epuizarea resurselor naturale şi mijloacele tehnice limitate au contribuit la agonia şi dispariţia civilizaţiilor antice din spaţiul mediteranean şi din Orientul Apropiat.

Spaţiul Europei continentale suferă primele modificări majore abia după prăbuşirea imperiilor antice şi formarea principalelor state europene. Pădurile continentale au o putere de regenerare mai mare decât

cele mediteraneene astfel încât evoluţia lor sub presiunea antropică s-a realizat mult mai lent. Defrişarea

pădurii europene a înaintat dinspre sud spre nord şi dinspre vest spre est, urmând sensul de dezvoltare a civilizaţiilor europene. Pădurile pot fi degradate şi progresiv, ca urmare a păşunatului practicat în interiorul pădurii, fără practicarea defrişării pentru extinderea păşunilor şi care determină ruderalizarea pădurii.

Trecerea la agricultura intensivă şi folosirea pe scară a substanţelor chimice (îngrăşăminte şi pesticide) a avut consecinţe nebănuite, contribuind în mod decisiv la degradarea solurilor şi a apelor, a naturii în general. Folosirea raţională a îngrăşămintelor, insecticidelor şi erbicidelor aduce avantaje uriaşe omenirii permiţând exploatarea solurilor sărăcite, obţinerea unor producţii agricole mari, precum şi controlul insectelor şi buruienilor care produc pagube nu numai în culturile agricole ci şi în păduri. Din păcate, folosirea abuzivă a substanţelor chimice a provocat dezastre ecologice şi chiar economice.

Fisiere in arhiva (1):

  • Reconstructie Ecologica.doc