Sinteze Ecologie

Obiectul de studiu al disciplinei Ecologie îl constituie studiul relaţiilor interacţiunilor dintre lumea vie ca sistem biologic major şi mediul său de viaţa natural şi / sau modificat.

Ecologia reprezintă o cerinţă de aprofundare a cunoştinţelor ştiinţifice a complexităţii naturii, de cunoaştere a relaţiilor organismelor vii cu mediul natural şi a relaţiilor dintre specii şi dintre populaţiile care convieţuiesc în aceleaşi teritorii ( ecosisteme), a cerinţelor de protejare şi de asigurare a menţinerii biodiversităţii, a echilibrului natural şi al productivităţii ecosistemelor precum şi pentru asigurarea protecţiei mediului biotic şi abiotic de pe Terra.

Cunoasterea fenomenului ecologic s-a dovedit deosebit de importanta si necesara pentru toate profesiunile si toate domeniile si nivelele de activitate umana, - productiva, economica si de management.

Factorul ecologic contribuie si permite realizarea ,,actului major de planificare si de exploatare a resurselor naturale, antropice sau antropizate” – facilitand elaborarea de programe adecvate pe etape, inclusiv pentru protectia continuitatii resurselor .

Scurt istoric al dezvoltării ecologiei ca ştiinţă

Ecologia a luat naştere in a doua jumătate a secolului XIX ca urmare a unor necesitaţi economice ale societaţii umane. In acestă perioadă industria şi agricultura s-au dezvoltat vertiginos atrăgand după sine apariţia unor probleme majore legate de mediu. Astfel, exploatarea neraţională a resurselor naturale, defrişarea pădurilor in avantajul creşterii suprafeţelor agricole, creşterea demografică a populaţiei umane şi dezvoltarea intensivă a industriei, au dus la modificarea substanţială a climei şi solului.

In acest context a apărut necesitatea soluţionării problemelor legate de ameliorarea solurilor degradate, s-a impus nevoia studierii relaţiilor dintre plante şi sol, precum şi a multiplelor probleme legate de protejarea mediului înconjurător în vederea menţinerii sănătaţii omului şi asigurării vieţii pe Terra.

Termenul de „ecologie” a fost definit pentru prima data in anul 1866 de către biologul german Ernst Haeckel drept „domeniul investigării şi cunoaşterii tuturor relaţiilor animalelor cu mediul lor anorganic şi organic de viaţă”. Din acest punct de vedere etimologic, termenul are inţelesul de ştiinţa care abordează studiul fiinţelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul de ştiinţă care abordează studiul fiinţtelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul cuvintelor de origine greacă oikos (cu intelesul de casă, loc de viaţa sau loc de trai) şi logos (cu semnificaţia de stiinţa sau studiu). Pornind de la originea sa, se poate spune ca ecologia este stiinţa despre gospodărirea naturii.

Ulterior, numeroasele studii şi cercetări efectuate în acest domeniu de către renumiţii savanţi au pus bazele ecologiei ca stiinţă interdisciplinară. Astfel in intervalul de peste 100 de ani de existenţa, ecologia cunoaşte o dezvoltare din ce in ce mai dinamică fiind cauzată de conexiunile multiplelor curente ştiinţifice, venite din sfera ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie, genetică, etc) precum şi a altor ştiinţe corelate (geografia, fizica, chimia, pedagogia, antropologia, etc.). In ultimul timp, ecologia pătrunde în numeroase alte domenii ştiinţifice contribuind la dezvoltarea unor discipline noi asa cum sunt: biogeografia, radioecologia, ecologia umana, etc.

Ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză cu un profund caracter interdisciplinar, care studiaza relaţiile complexe ale omului şi ale celorlalte vieţuitoare cu mediul inconjurător planetar.

Ecologia are ca obiect de studiu relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme).

Ea studiază in principal:

- Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor. Raporturile dintre organisme şi mediul inconjurător

- Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme, biosfera)

- Corelaţiile dintre mediul inconjurător şi treptele supraindividuale

- Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi

- Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat.

In România ecologia a patruns în preocupările biologilor români încă de la apariţia ei ca ştiinţă. Astfel, Grigore Antipa, a fost unul dintre primii savanţi care a aplicat principiile ecologiei în studiile sale hidrobiologice.

Continuând aceste direcţii de cercetare, M. Băcescu, E. Pora, N. Bontariuc şi alţii au întreprins numeroase studii de ecologie marină şi de ecologia apelor din lunca Dunarii. De asemenea, importante studii şi lucrări stiinţtifice au fost realizate în domeniul ecologiei terestre de către Al. Borza, Tr. Săvulescu, E. Racoviţă,

Direcţiile de cercetare şi ramurile ecologiei

Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară care foloseşte cunoştiinţele unor discipline ale ştiinţelor naturii precum: biochimia, fiziologia, geografia, pedologia, meteorologia, genetica, fizica, cibernetica, climatologia, morfologia, taxonomia.

In ecologie se disting două direcţii sau ramuri de cercetare:

- autoecologia care studiază relaţiile unei specii sau indivizi cu mediul lor de viată (factori biotici si abiotici)

- sinecologia care se ocupă cu interrelaţiile factorilor de mediu cu populaţiile din cadrul biocenozei precum si interrelaţiile dintre biocenoze in cadrul biosferei

- demecologia care studiază impactul demografic asupra mediului înconjurător (raporturile populaţiilor cu anumiţi factori ecologici)

Diversificarea domeniilor de activitate umană şi apariţia numeroaselor discipline tehnologice, a determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată: ecologie agricolă (vegetală şi animală), ecologie forestieră, ecologie urbană, ecologia mediului ambiant, ecologie umană, ecologia resurselor naturale, etc. Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază şi oferă modele şi soluţii pentru o mai bună relaţie dintre om şi natură, prin aplicarea în practică a principiilor ecologiei.

Ecologia animală este o ramura a ecologiei generale care se ocupă cu studiul animalelor dintr-o biocenoză şi a relaţiilor intra- sau interspecifice, precum şi acţiunea factorilor abiotici, producţia secundară, structura şi dinamica populaţiilor, distribuţia indivizilor intr-un habitat, productivitatea unor grupe de animale de interes economic, amenajarea şi ocrotirea zoocenozelor, etc.

Ecologia umană este o altă ramură a ecologiei, care studiază relaţiile dintre oameni (ca indivizi), dintre populaţiile umane şi mediul lor abiotic, biotic şi social.

Ecologia plantelor (vegetală) se ocupa cu studiul relaţiilor dintre plante (ca indivizi), dintre populaţiile şi speciile vegetale şi mediul lor de viaţă.

Ecologia terestră este un capitol al ecologiei generale care studiază biomurile terestre (grupe de ecosisteme cu fizionomie şi structură asemănătoare care îsi păstrează funcţia specifică într-un anumit areal), atât pe plan structural cât şi funcţional pentru mentinerea echilibrului biologic natural respectiv a structurii şi funcţiilor biosferei.

Ecologia marină se ocupă cu studiul ecosistemelor marine (oceanice).

Ecologia industrială, este o ramură a ecologiei care studiază interacţiunile dintre ecosistemele naturale sau antropogene şi diferite industrii, respectiv cu efectul produselor secundare rezultate din activitatea industriala asupra mediului ambiant.

Ecopedologia este o disciplina de sinteză intre ecologie şi pedologie, care studiază interacţiunile dintre componentele abiotice (umiditate, textură, porozitate, apa accesibilă, aer, compoziţie chimică, alcalinitate, aciditate, consistentă, etc) şi biotice (microorganisme, rizosfera, microfite si macrofite) din sol.

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE

Conceptul de ecosistem

Termenul de "ecosistem" a fost inventat in 1930 de catre Roy Clapham, dar ecologul britanic Sir Arthur George Tansley a fost primul care a descris sistemele naturale ca o continua interactiune dintre componenta vie si nevie a acestora, conferind termenului semnificatia sa actuala. Sensul acestui cuvânt derivă din componentele sale: oikos, din greceşte cu înţelesul de sat sau casă şi systema, din latineşte cu sensul de ansamblu de elemente.

Prin ecosistem înţelegem unitatea elementară a biosferei formată dintr-un biotop, ocupat de o biocenoză. Un ecosistem cuprinde întreaga materie vie dintr-un spaţiu finit, deci toate animalele, plantele, microorganisme (ciuperci, bacterii şi virusuri), împreună cu toată substanţa organică moartă existentă în acel teritoriu. Ecosistemul se caracterizează printr-o organizare specifică, fiind alcătuit din două structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de biocenoză (mediul viu sau componenta biotică):

Ecosistemul este un sistem complex format din vieţuitoare şi mediul lor de viaţă fizico-chimic. Vieţuitoarele, reprezentate de ansamblul de organisme vegetale şi animale care trăiesc pe un teritoriu determinat, alcătuiesc biocenoza. Condiţiile de mediu incluzând spaţiul în care trăiesc aceste vieţuitoare cu factorii de mediu fizici şi chimici (lumina, temperatura, umiditatea, sărurile minerale, etc.), care influenţează viaţa acestora, constituie biotopul.