Tehnica Măsurării și Controlului Calității Mediului

INTRODUCERE

Acest curs este destinat studenţilor anului IV al Facultăţii De Inginerie Managerială din Universitatea Eologică Bucureşti care au în programa de studiu disciplina “Tehnici de măsurare şi control a calităţii mediului” (curs şi laborator). Datorită conţinutului său, atât în partea de teorie, cât, mai ales, în cea de aplicaţii practice, cursul poate fi consultat şi de studenţii altor facultăţi cu profil de inginerie care au specializări în domeniul protecţiei mediului înconjurător, ca şi de alţi studenţi şi specialişti care au nevoie de o introducere rapidă în domeniu.

O scurtă prezentare a modului în care a evoluat problematica mediului înconjurător este necesară pentru a înţelege necesitatea unui astfel de curs la momentul actual.

Satisfacerea nevoilor unei populaţii în creştere şi cu exigenţe tot mai sporite, a determinat apariţia, explozivă în ultimii 50 de ani, a unităţilor industriale şi de agricultură intensivă. Acestea, din motive de eficienţă economică, s-au constituit, de multe ori, în platforme industriale sau agricole care au ocupat părţi însemnate din mediul inconjurător.

Dezvoltarea sistemelor industriale şi de agricultură intensivă a determinat, în egală măsură, apariţia unor noi tipuri de aşezări umane. De asemenea, traficul rutier a crescut mult în intensitate datorită necesitaţilor de a deplasa oameni, materiale şi mărfuri la, şi de la locurile de producţie.

Datorită relaţiilor strânse dintre aşezările umane şi mediul înconjurător, procesul de dezvoltare a indus modificări importante în structura acestuia. Au fost afectate, pe rând, calitatea aerului şi a apelor, a solului şi a biosferei, mai intâi zonal şi apoi la scară planetară.

Efectele negative ale procesului de dezvoltare au fost resimţite de om, la inceput în calitate de participant la anumite procese industriale sau agricole şi s-au manifestat prin afectarea stării de sănătate. Aria celor afectaţi s-a extins, într-o primă fază, datorită unor produse care afectau starea de sănatăte prin utilizare şi, într-o a doua fază, datorită efectelor poluării de tip global (efectul de seră, subţierea stratului de ozon şi ploile acide).

Pâna în anii ‘60 studiul mediului înconjurător a fost, în exclusivitate, apanajul biologiei, în cadrul căreia s-a şi dezvoltat conceptul de ecosistem. începutul anilor ‘70 a marcat apariţia primelor semnale de alarmă în legatură cu eroziunea accelerată a solului, ploile acide, emisia de bioxid de carbon şi chiar a accidentelor ecologice (degradarea accelerată a ecosistemului lacului Ontario). Din ce în ce mai mulţi cercetători, mai ales din domenii conexe biologiei, au început să se ocupe de rezolvarea acestor probleme, considerând ca singură cauză a degradării mediului activitatea industrială şi agricolă şi încercând să impună reducerea drastică a volumului acestor activităţi, masură care nu avea cum să fie pusă în practică, fie din raţiuni economice, fie din raţiuni sociale.

Problematica mediului încojurător se lărgeşte la începutul anilor ‘70, mai ales din cauza corelaţiei fireşti cu criza energetică şi cu crizele de dezvoltare care debutează în forţă în 1973, după războiul de şase zile dintre Israel şi Egipt. Cercetătorii încep să înţeleagă că, mai mult decât

contabilizarea degradărilor mediului înconjurător şi impunerea unor măsuri cu caracter restrictiv asupra proceselor de dezvoltare, este necesară elaborarea unor modele globale ale dezvoltării economice şi sociale care să furnizeze predicţii asupra stărilor ce se pot realiza, precum şi soluţii de control a acestor procese. Au apărut atunci organisme mondiale cu caracter non-guvernamental (PNUD, FAO) şi fundaţii ştiinţfice care au suportat şi susţinut elaborarea unor astfel de modele. Aşa au apărut rapoartele Clubului de la Roma care au elaborat primele modele globale asupra proceselor de dezvoltare economică şi socială. Aceste modele au fost elaborate într-o perspectivă mai degrabă tehnologică, decât ştiinţifică, astfel încât predicţiile lor pe termen scurt şi mediu au fost deja infirmate. Ele au insă marele merit de a fi construit primele baze de date credibile şi de a fi atras un număr foarte mare de cercetători, din diverse domenii ştiinţifice în studiul acestor probleme, creând astfel premisele apariţiei primelor şcoli.

Primele studii asupra problemelor globale ale mediului încojurător au formulat concluzii care au avut, mai degrabă, darul de a descuraja orice cercetare ştiinţifică. Cartea reputatului Barry Commoner, "Cercul care se închide", realizează un studiu vast ce prezintă mediul înconjurător ca pe o multitudine de relaţii în două dimensiuni, fără nici o ordonare ierarhică, şi se încheie cu concluzia că "toate sunt legate de toate", interzicând astfel, apriori, orice modelare parametrică. În acei ani (ca de altfel şi astăzi, în anumite medii ştiinţifice), orice încercare de modelare parametrică a ecosistemelor naturale şi antropizate era respinsă din start cu motivaţia că omul şi natura sunt atât de complexe că nu pot fi puse în vreo ecuaţie.

Apariţia primelor accidente ecologice majore în anii ‘80 (accidentul de la Bophal, India şi cel de la Cernobâl) a determinat implicarea puternică a societăţii civile în problemele mediului înconjurător, la toate nivelele de acţiune şi decizie. Astăzi, în toate ţarile civilizate există partide ecologiste dintre care multe au putere de decizie la nivel parlamentar şi guvernamental, există agenţii naţionale şi regionale care încearcă să monitorizeze evoluţia mediului înconjurător. Consecinţele posibile ale poluării globale au determinat reuniuni mondiale la cel mai înalt nivel (Montreal 1989, Rio de Janeiro 1992, Bangkok 1993, New York 1997, Kyoto 1997) care au încercat să impună restricţii severe pentru diminuarea a ceea ce s-a crezut că sunt cauzele acestor fenomene. Mai mult, la nivelul politic de decizie, a apărut un concept nou asupra dezvoltării care işi are originea în problematica mediului înconjurător, "sustainable development" (modelul Brutland al dezvoltării).

În planul acţiunii această implicare a societaţii civile a însemnat o creştere importantă a suportului financiar şi logistic pentru studiul problemelor poluării, în special, şi a problemelor mediului înconjurător, în general. Acest fapt a atras în cadrul problematicii din ce in ce mai mulţi specialişti, fapt care a facut ca nivelul cunoştiintelor asupra poluării să crească atât de mult încât să permită aparţtia tehnologiilor curate şi a celor de reconstrucţie ecologică.

Stadiul actual al cunoaşterii de toate tipurile ne arată că am ajuns în stadiul în care evaluări, modelări şi decizii asupra căii de dezvoltare au devenit posibile.

Cu toate că în ţările dezvoltate acţiuni de acest gen au o vechime de peste douăzeci de ani, o serie de lucruri importante ramân încă de făcut. Astfel, majoritatea metodelor de reducere a poluării, în special, şi de modelare a procesului de dezvoltare, în general, nu sunt acţiuni de timp real, eventualele efecte pozitive ramânând în beneficiul generaţiilor viitoare. De asemenea, se constată, în majoritatea modelelor deja elaborate, absenţa unei perspective pragmatice, singura capabilă să permită elaborarea unor modele parametrice care să asigure posibilitatea predicţiei.

În România studiul problemelor mediului înconjurător a debutat, pe scară largă, la începutul anilor ‘80, imediat după apariţia, la noi, a rapoartelor Clubului de la Roma. Dezvoltarea cercetărilor a fost rapidă, fiind favorizată, dacă se poate spune aşa, de dimensiunea aberantă a dezvoltării economice socialiste. Orice model care se construia în cadrul ştiinţei era infinit mai bun decât ceea ce se făcea în realitate.