Ajustarea Macroeconomică prin Politica Fiscală

Politica în domeniul impozitelor reprezintă o componentă majoră a politicii fiscale, ce este delimitată prin opţiunile care vizează metodele, mijloacele, instrumentele, instituţiile folosite în procurarea resurselor financiare fiscale, inclusiv influenţarea activităţilor economice şi sociale în sensul dorit.

În principiu, în acest domeniu al politicii fiscale, autorităţile publice trebuie să opteze între diferitele variante posibile de realizare a prelevărilor fiscale, unele dintre acestea fiind considerate, pe de o parte, ca procese de prelevare propriu-zisă, de acumulare a resurselor financiare la fondurile publice, iar pe de altă parte ca instrumente de influenţare, directă sau indirectă, asupra contribuabililor şi, implicit, asupra economiei şi societăţii

Din acest punct de vedere, opţiunile trebuie să vizeze modalităţile tehnice de impozitare, respectiv formele concrete sub care practică impozitele, proporţiile ce revin diferitelor categorii de impozite, metodele de determinare a bazei de calcul, sistemul de cote de impozitare, condiţiile de plată, facilităţile sale etc.

O primă opţiune, cu impact major asupra posibilităţilor de implicare a politicii impozitelor în realizarea obiectivelor politicii generale este alegerea normelor, inclusiv a multitudinii prelevărilor ce alcătuiesc sistemul de impozite. În acest sens, se remarcă posibilitatea optării fie pentru un singur impozit, fie pentru mai multe impozite. Deşi proiectele privind practicarea unui singur impozit nu lipsesc din teoria economică (impozitul funciar unic al fiziocraţilor, impozitul unic asupra capitalului propus de Menier şi Girardin , impozit unic cheltuială, cu o largă tradiţie anglo-saxonă, impozitul unic aplicat pe resursele de materii prime sau energie etc.), este preferată în practică varianta cu mai multe tipuri de impozite. Preferinţa pentru această variantă este determinată de elasticitatea crescută conferită sistemului de impozite, şi, în consecinţă, posibilităţilor sporite de influenţare asupra diferitelor fenomene economice şi sociale.

Pe de altă parte, multiplicarea iraţională a formelor de prelevare fiscală este contraindicată; criteriul ce trebuie să stea la baza deciziei de a introduce noi forme de prelevare este cel al dublului rol : noua formă de prelevare fiscală trebuie să se justifice nu numai ca un canal suplimentar de realizare a prelevării în sine, ci mai ales ca un instrument prin care se poate exercita o influenţă pozitivă asupra vieţii economice şi sociale, în caz contrar, multiplicarea tipurilor de impozite nu duce decât la creşterea, nejustificată, a costurilor administrative, diminuând randamentul sistemului de impozite.

Acceptând practicarea mai multor forme de impozite, opţiunile autorităţilor publice trebuie să vizeze modalităţile concrete de impozitare, "pornind de la identificarea particularităţilor de concretizare şi efectelor, pozitive sau negative, pe care acestea le antrenează, din perspectiva obiectivelor de politică generală ce se cer a fi realizate.

În acest sens, se impun atenţiei influenţele pe care impozitele le exercită asupra unor procese economice şi sociale, la nivel microeconomic şi macroeconomic, pe care se fundamentează rolul impozitelor în ajustarea macroeconomică.

1. Impactul politicii impozitelor asupra externalităţilor şi ajustării macroeconomice

Conceptul de externalitate desemnează situaţia în care costurile sau avantajele implicate de producţia şi consumul unor bunuri sau servicii nu se răsfrâng în întregime asupra părţilor implicate în raporturile economice respective, ci şi asupra altor persoane (fizice sau juridice), în mod pozitiv sau negativ.

Esenţa economică a externalităţilor o reprezintă neconcordanţa dintre beneficiile şi costurile reflectate în preţul pieţei şi beneficiile şi costurile reale. Astfel, o firmă al cărei proces de producţie generează poluare în mediu, ar trebui să suporte şi cheltuielile persoanelor ce trăiesc în acel mediu, şi care, pentru combaterea efectelor poluării, efectuează anumite cheltuieli. Firma este cea care încasează preţul bunului, dar nu suportă în întregime toate costurile legate de producerea acestuia. Pe de altă parte, persoanele afectate de poluare nu beneficiază de nici un avantaj din producerea bunului, dar suportă o parte din costurile implicate de producţia sau consumul bunului respectiv. Similar, în cazul externalităţilor pozitive (îngrijirea sănătăţii, educaţia etc.), costurile sunt suportate în întregime de o persoană, dar avantajele se transmit şi asupra altor persoane.

Externalităţile afectează funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei; în timp ce o externalitate negativă duce la o supraproducţie de bunuri, cele pozitive determină un subconsum. întrucât externalităţile au caracteristici comune bunurilor publice (nu sunt exclusive, nu sunt rivale în consum), singurul care poate interveni în alocarea acestora este statul. Deşi compensarea efectelor externalităţilor poate fi făcută şi prin alte instrumente (norme administrative privind producţia, norme privind tehnologiile, fixarea preţurilor etc.), cele fiscale sunt de multe ori preferate datorită flexibilităţii sporite.