Alocarea resurselor și piața

Introducere

Functionarea oricarei economii se bazeaza pe o anumita arhitectura institutionala, care este, in mare parte, rezultatul actiunii guvernului in societate. Viata individului in societate este rezultatul general al unui anumit sistem de reguli la originea carora se gaseste statul, prin intermediul deciziilor politice. Este vorba atat de institutiile politice externe ( constitutia, principiul separarii puterilor in societate, regimul electoral etc), care definesc si structureaza functionarea sistemului politic, cat si de institutiile economice, legale si juridice ( drepturile de proprietate, legislatia, codurile comerciale etc ) care stabilesc limitele actiunii umane in societate.

Recunoasterea status-quo-ului etatist al oricarei societati contemporane ofera justificarea tematica si stiintifica pentru analiza rolului statului si a sectorului public. Necesitatea studierii sectorului public deriva din faptul ca acesta desemneaza, in mod necesar, mijlocul institutional prin care guvernul se implica in viata sociala.

In prezent, nu exista economie in care sectorul public sa nu se regaseasca, direct sau indirect, mai mult sau mai putin, intre factorii care influenteaza si orienteaza actiunile indivizilor, in general, si activitatea economica in particular.

Economia sectorului public este acea parte a economiei care studiaza sfera actiunii guvernului in societate prin intermediul instrumentelor si metodologiei stiintei economice. Aceasta inseamna ca abordarile din domeniul economiei sectorului public vizeaza, pe de o parte, analiza teoretica a functiilor guvernului in societate, cu accent pe procesul de alocare a resurselor prin intermediul guvernului si, pe de alta parte, analiza empirica a unor domenii care , in mod traditional, tin de sectorul public, domenii cum ar fi educatia, sanatatea etc.

Sectorul public desemneaza acea parte a economiei in care se manifesta, pe de o parte, proprietatea de stat si, pe de alta parte, proprietatea publica. Subiectii acestor categorii de proprietate sunt ministerele si organismele guvernamentale. Precum si societatile si intreprinderile publice si de stat, care produc diverse bunuri, fie ele de natura publica, fie de natura privata.

Analiza sectorului public poate si trebuie sa porneasca de la urmatoarele doua elemente caracteristice ale sectorului public: dimensiune si intensitate.

Dimensiunea sectorului public exprima ponderea, in economie, a resurselor alocate si produse prin intermediul mecanismelor specifice statului. Intr-un sens mai larg, dimensiunea sectorului public echivaleaza cu marimea guvernului in economie. Aceasta variaza in timp si de la tara la tara, cu implicatii specifice asupra procesului de dezvoltare economica.

Intensitatea sectorului public exprima amploarea actiunilor statului in domeniu, actiuni de reglementare a diferitelor aspecte ale activitatii economice si vietii sociale, cum ar fi, de exemplu, eglementarea concurentei, a pietei muncii, a pietei monetare etc.

Problema fundamentala a economiei sectorului public este aceeasi cu problema fundamentala din teoria economica generala. Aceasta consta in raspunsul la urmatoarele intrebari: „Ce sa se produca?”, „Cat sa se produca?”. Un asemenea demers reclama necesitatea explicarii modului de alocare a resurselor, atat in sfera pietei, cat si in sfera statului, cu scopul intelegerii mecanismelor prin care poate fi apreciata viabilitatea economica a procesului de alocare a resurselor.

Economia – ca stiinta a actiunii umane este rationala, prin definitie, nu inseamna ca actiunea umana este si eficienta. Abordarea aconomica fireasca nu poate fi cea a „rationalitatii maximizatoare”, a unei ratiuni umane infailibile, in conditii de cunoastere perfecta si absenta a incertitudinii, ci a omului din realitate, care poate sa si greseasca in alegerea si utilizarea mijloacelor sale.

Principiul metodologic al subiectivismului se refera la caracterul subiectiv al preferintelor si evaluarilor omului care alege si actioneaza. Subiectivismul inseamna ca motivatiile actiunii umane difera de la persoana la persoana, potrivit scopurilor specifice ale fiecaruia. Doar intentiile, anticiparile si dotarile cu resurse ale individului care actioneaza permit intelegerea comportamentelor sau actiunilor sale, nu intentiile, anticiparile si resursele celor care observa si care cauta sa explice actiunea.

Costul economic, care este obstacolul alegerii, are asadar natura subiectiva. Acesta consta in evaluarea subiectiva a celei mai bune alternative sacrificate in favoarea celei alese. Rolul economistului este astfel mult mai diminuat de imposibilitatea patrunderii in evaluarile subiective ale actorilor; rolul economistului ramane unul predominant explicativ.