Analiza Cantitativă a Fenomenelor Micro și Macro Economice

Introducere în analiza micro şi macro economică

Economia (antichitatea greacă) - ştiinţa fundamentală care îşi asumă menirea de studia şi analiza fenomenele micro versus macro economice. Sensul etimologic al acesteia provine de la cei 3 termeni de origine greacă : oikos (casă, gospodărie) ; nomos (lege) ; polis (oraş, cetate). Economia era considerată a fi ştiinţa gospodăririi cetăţii. De menţionat că în antichitatea greacă, preocuparea principală cădea pe modul de a organiza şi administra o comunitate mai largă de oameni (cetate, oraş), neglijându-se modul de organizare la nivelul indivizilor.

Analiza fenomenelor micro si macro economice se compune dintr-un set de idei, noţiuni, teorii, concepte, care işi propun să analizeze şi să interpreteze modul de manifestare a fenomenelor şi proceselor economice, precum şi dinamica acestora (evoluţia) la care se adaugă, inclusiv, judecăţile de valoare asupra lor (prietenie, interese, legi).

Evoluţia acestor fenomene derivă din comportamentul economic al agenţilor economici în procesele producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului; de remarcat faptul că fenomenul economic, reprezinta modul de manifestare a realităţii economice înconjurătoare, acesta fiind perceput inclusiv de cei care nu au o pregătire economică în prealabil: stratificare economică.

Esenţa fenomenelor economice micro şi macro, respectiv modul de manifestare a acestora şi cauzele care le-au declanşat reprezintă procesele economice, ele putând fi înţelese şi explicate doar de către cei care deţin cunoştiinţe economice de specialitate.

Manifestarea şi evoluţia fenomenelor şi proceselor economice sunt guvernate de acţiunea legilor economice (care au un caracter obiectiv, involuntar): legea rarităţii resurselor ; legea cererii şi a ofertei ; legea preţului de echilibru ; legea relaţiei inverse dintre dinamica şomajului şi a PIB-ului (legea lui OKUM).

Trăsăturile ştiinţei economice:

- studiază evoluţia în timp şi spaţiu a fenomenelor micro şi macro economice;

- este o ştiinţă socială, în sensul că studiază manifestările economice ale oamenilor, propunându-şi să realizeze un echilibru între eficienţa fenomenelor economice şi eficienţa fenomenelor sociale;

- este o ştiinţă atât theoretică, cât şi aplicativă, deoarece operează cu date statistice, atunci când işi propune să măsoare fenomenele economice;

- fenomenele economice sunt cuantificate atât la nivelul microeconomic (al agenţilor economici individuali – producători, consumatori, participanţi la schimb) şi mai departe la nivelul macroeconomic, adică la nivelul întregului ansamblu al economiei naţionale, operând în acelaşi timp cu mărimi agregate (şomaj, inflaţie, industrie macroeconomică).

Fenomenele şi procesele micro/macro economice pot fi analizate şi interpretate din 2 perspective :

a) perspectiva descriptivă (explicativă) - atunci când se caută să se inţeleagă ce a fost, ce este, şi ce ar putea să fie. In acest context, se formulează soluţii pentru explicarea cauzelor fenomenelor economice, pentru înţelegerea legăturilor dintre ele, precum şi pentru formularea predicţiilor pentru viitor. De regulă, între fenomenele economice, se stabilesc legături (un fenomen economic poate constitui cauza declanşării unui alt fenomen economic), prin urmare trebuie corect înţelese şi interpretate, atât relaţiile de interdependenţă, cât şi cele de cauzalitate.

b) perspectiva normativă (de îmbunătăţit) - atunci când se stabilesc obiectivele economice şi măsurile ce urmează a fi luate în vederea atingerii respectivelor obiective.

Analiza şi interpretarea noţiunilor, teoriilor, conceptelor specifice acestei ştiinţe, se realizează pe baza respectării următoarelor principii:

– principiul filiaţiei de idei - atunci când se admite că o anumită teorie economică este supusă unui proces evolutiv de la o perioadă de timp la alta sau evoluţia condiţiilor economice poate crea premisele apariţiei unei noi teorii economice (ştiinţa evoluează).

– principiul abordării clasice - conform căruia, ştiinţa economică este abordată prin prisma acumulărilor prezente, căutându-se extinderea unei anumite teorii în timp şi spaţiu (caracter universal).

Acumulările successive ale ştiinţei economice la scara timpului pot fi periodizate astfel :

I - perioada cuprinsa între gândirea antică greco–romană şi secolul XVIII (asiatică), care culminează cu apariţia lucrării lui Adam SMITH (părintele economiei politice), în 1776, intitulată “Avuţia Naţiunilor”. Secolul XVIII coincide cu apogeul doctrinei liberalismului economic clasic.

II – perioada cuprinsă între secolul XVIII şi a doua jumătate a secolului XIX, care debutează cu apariţia doctrinei marxiste.

III – perioada cuprinsă între ultima jumătate a secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX, când apare revoluţia marginalistă, ai carei promotori sunt : C. Menger, L. Walois, V. Pareto. In această perioadă, se abordează o nouă teorie a pieţelor şi a preţului de echilibru, iar accentul cade pe studierea comportamentului consumatorului.

IV – perioada cuprinsă între primele decenii ale secolului XX şi ultima jumătate a acestuia, este denumită perioada revoluţiei kenesiste, o dată cu apariţia lucrării “Teoria folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor de către economie” – J.M. Keynes.

V – ultimele două decenii ale secolului XX ; se concentrează pe valorificarea acumulărilor anterioare ale tuturor teoriilor apărute până la acel moment, abordându-se cu precădere teoriile clasice.

VI – perioada secolulului XXI este marcată de apariţia noii economii, respectiv a economiei digitale ; în acest context trebuie remarcat că, deşi tehnologiile evoluează, fenomenele şi procesele economice micro şi macro sunt subordonate aceloraşi legi şi teorii economice. In prezent, economiştii caută să ofere răspunsuri la diferite genuri de intrebări, ca de pildă “De ce se fac reclame publicitare pentru automobile, şi nu pentru grau?” ; “De ce ne ingrijorează dispariţia şomajului, şi nu a oilor?” ; “ De ce în anii ‘20 cumpărătorii preferau automobile mici, şi acum grele?”.

Succesiunea curentelor de gândire economică poate fi analizată şi interpretată valoric dacă se ţine seama de modul de abordare a paradigmelor ştiinţei economice. Stiinţa economică a cunoscut existenţa a 2 mari paradigme, şi anume :

1. paradigma gândirii liberale - care abordează sistemul economic drept un sistem de echilibru intrinsec conform căruia economia se autoechilibrează de la sine.

2. paradigma formulate de către Keynes - conform căreia sistemul economic generează dezechilibre şi trebuie studiat de pe aceste poziţii.

De remarcat că cele două paradigme se găsesc şi în alte ştiinţe, de plida: teoria echilibrului, în fizică, formulată prin legile lui Newton ; teoria dezechilibrului, formulată în 1905 de către Einstein, prin legea relativităţii restrânse şi generalizate. Paradigme ale dezechilibrului se regăsesc şi în cadrul geometriei sau în cazul psihanalizei (Freud).

Tinând seama de aceste două paradigme, echilibrul în economie poate fi abordat ca echilibru endogen, iar politicile adoptate sunt de tip cauză – efect, sau ca o forma a echilibrului exogen, în cadrul cărora se caută existenţa problemelor de dezechilibru, dar se merge pe construirea unui echilibru artificial, prin promovarea unor măsuri de tipul efect – contraefect.