Analiza Financiară

Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi temporare sau ocazionale, cât şi permanente.

În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi, se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe negative asupra solvabilităţii acesteia.

Studiul întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o importanţă deosebită în momentul actual în ţara noastră, fiind de interes pentru o largă categorie de agenţi economici, între care se disting, în primul rând, băncile, care sunt preocupate, în mod evident, de calitatea portofoliilor de credit pe care le deţin, apoi diferitele categorii de acţionari, investitori, creditori sau parteneri de afaceri.

În literatura de specialitate, sunt prezentate mai multe metode şi instrumente care permit stabilirea cauzelor şi abordarea diferitelor forme de manifestare a riscului de faliment. Implicaţiile financiare majore ale procesului de degradare a situaţiei financiare a întreprinderilor aflate în dificultate oferă un câmp foarte larg de acţiune pentru analiza financiară, care se poate manifesta mai ales în direcţia identificării tuturor factorilor de instabilitate financiară şi în cuantificarea riscului fiecărei întreprinderi.

Contribuţia tradiţională a analizei financiare la detectarea întreprinderilor cu risc potenţial constă în utilizarea a diverse instrumente, cum ar fi: fondul de rulment şi trezoreria netă, ratele activităţii, tablourile de flux. Totuşi, varietatea foarte mare a indicatorilor ridică unele probleme în ceea ce priveşte selecţia indicatorilor pertinenţi, divergenţele ce pot apărea între rezultatele care se pot obţine cu ajutorul lor, precum şi interdependenţa între diferitele caracteristici pe care le exprimă.

Dintre diversele metode de analiză a riscului de faliment, menţionăm:

- analiza statică, pe baza bilanţului financiar;

- analiza funcţională, pe baza bilanţului funcţional;

- analiza dinamică, realizată cu ajutorul fluxurilor de trezorerie;

- analiza prin metoda scorurilor.

1) Analiza pe baza bilanţului financiar foloseşte drept instrumente de lucru fondul de rulment lichiditate, precum şi ratele de lichiditate şi de îndatorare.

Folosirea fondului de rulment pentru determinarea riscului de faliment ţine seama de faptul că echilibrul financiar se poate respecta dacă sunt îndeplinite două reguli financiare de bază şi anume:

1. Activele imobilizate = Capitalul permanent;

2. Activele circulante = Obligaţiile pe termen scurt.

Prin stabilirea corelaţiei dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor, se poate aprecia, pe termen scurt, riscul de insolvabilitate sau de nerambursare a obligaţiilor la scadenţă.

Conform acestei metode, pentru a se păstra echilibrul financiar şi pentru a se evita situaţia de risc de insolvabilitate, este necesar ca FR - lichiditate să fie întotdeauna pozitiv. În acest caz, activele circulante sunt mai mari decât obligaţiile pe termen scurt şi se înregistrează un excedent de lichidităţi pe termen scurt, iar, din punct de vedere al riscului de insolvabilitate, putem aprecia că întreprinderea se află într-o situaţie favorabilă.

Atunci când activele circulante sunt mai mici decât obligaţiile pe termen scurt, iar fondul de rulment este negativ, firma nu dispune de lichidităţile necesare pentru plata obligaţiilor scadente şi se situează într-o poziţie riscantă.

În cazul proiectelor noi de investiţii, se menţionează că ele nu trebuie să fie finanţate prin datorii într-o proporţie mai mare de 50% sau uneori 75%.

2) Analiza funcţională a riscului face apel la concepte cum sunt fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.

Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRNG > NFR), se poate spune că riscul de faliment este mai redus, însă nici încălcarea regulii echilibrului funcţional nu conduce, în mod automat, la o maximizare a riscului.

În acest caz, pe lângă finanţarea nevoii de fond de rulment din exploatare, se asigură şi resursele pentru efectuarea de plasamente, precum şi pentru deţinerea unor disponibilităţi băneşti.

Din punct de vedere al riscului, se consideră că structura financiară este favorabilă, însă există posibilitatea ca soldul de trezorerie să reflecte o anumită fragilitate potenţială pe termen mediu sau lung.

Atunci când fondul de rulment este mai mic decât necesarul de fond de rulment (FRNG < NFR), iar trezoreria este negativă, rezultă că nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime şi este necesar să se apeleze la resurse de trezorerie.

În această situaţie se apreciază că întreprinderea se află în condiţii de risc, fiind considerată vulnerabilă. Pentru aprecierea corectă a situaţiei financiare a firmei, trebuie să se ţină seama şi de alte elemente specifice ale activităţii firmei, cum ar fi viteza de rotaţie a activelor şi pasivelor, rentabilitatea economică şi financiară, gradul de îndatorare etc.

Pentru evitarea riscului de nerecuperare a creanţelor, băncile au fixat anumite repere, stabilind că nivelul creditelor bancare curente nu trebuie să depăşească jumătate din valoarea necesarului de fond de rulment de exploatare. Aceasta este echivalent cu a spune că fondul de rulment funcţional trebuie să finanţeze cel puţin jumătate din NFR pentru exploatare.

Principalele deficienţe ale metodelor statice de evaluare a riscului de faliment se datorează subiectivismului în stabilirea normelor în funcţie de care se apreciază situaţia financiară a unei anumite firme.

3) Analiza dinamică a riscului de faliment vine în completarea analizei statice şi se realizează cu ajutorul fluxurilor de trezorerie, a capacităţii de autofinanţare şi a autofinanţării.

Normele stabilite pentru acest tip de analiză sunt următoarele:

- rata dintre datoriile totale şi capacitatea de autofinanţare trebuie să fie mai mică de 4 ani;

- rata dintre capacitatea de autofinanţare şi rambursarea anuală a datoriilor financiare stabile trebuie să fie mai mare decât 2, riscul de faliment manifestându-se mai pregnant atunci când nivelul acestei rate este mai mic decât 1;

- diferenţa dintre excedentul trezoreriei de exploatare şi impozitul pe profit trebuie să fie mai mare decât suma dintre cheltuielile financiare şi rambursarea anuală a datoriilor.

Din conţinutul acestei metode, se poate observa accentul pus pe indicatorii care reflectă efectiv capacitatea întreprinderii de a-şi achita obligaţiile sale, mai ales cele de natură financiară. De aceea, folosită în combinaţie cu metodele statice de analiză, poate conduce la obţinerea unei imagini mai complete a situaţiei financiare a unei întreprinderi.

4) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de tip scoring se împart în două categorii relevante, în funcţie de modul în care realizează detecţia riscurilor posibile, şi anume metodele empirice şi metodele statistice.

a. Metodele empirice constau în stabilirea unei note globale pentru fiecare întreprindere, în funcţie de care se apreciază riscul. Dintre acestea, amintim metoda “Credit Men”, apărută în Statele Unite în anii ”30, care a cunoscut o dezvoltare tot mai amplă. Aceasta constă în acordarea fiecărei întreprinderi a unei note globale, în care sunt luate în consideraţie:

- calitatea personalului folosit şi calitatea managementului folosit (cu o pondere de 40%);

- situaţia prezentă şi perspectivele economice (20%);

- situaţia şi performanţele financiare (40%).

Situaţia şi performanţele financiare sunt apreciate cu ajutorul unei note sintetice