Aspecte Generale Privind Creditarea Bancară

1.1. Creditarea bancară - activitatea de bază în funcţionarea băncii comerciale

Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte puterea productiva a capitalului şi asigură creşterea producţiei. Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii sau activităţi curente.

Rolul primordial al băncilor comerciale rămâne de-a lungul a mai multor secole strâns legat de calitatea lor de intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii.

Cu toate că, astăzi activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, esenţa acestora constă în principal în mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici şi/sau persoanele fizice.

Băncile creditează acele sfere ale economiei care necesită mijloace băneşti, contribuind la prosperarea economiei naţionale. Băncile comerciale acordă credite secto¬rului real al economiei pentru acoperirea cheltuielilor de producţie, precum: combustibilul, energia, taxele etc, ce asigură finisarea producţiei. De asemenea, ele acordă credite investiţionale necesare relansării tehnologice, achiziţionării de tehnologii, mecanisme moderne, procurării unor complexe industriale, me¬canisme de fabricaţie moderne etc. În acest mod, băncile comerciale contribuie la sprijinirea şi dezvoltarea durabilă a economiei naţionale.

Băncile comerciale contribuie în mod substanţial şi la susţinerea nivelului de trai al populaţiei prin acordarea creditelor de consum, a creditelor pentru educa¬ţie şi învăţământ, pentru procurarea, reconstruirea şi repararea imobilelor.

Dar, pe cât de util şi avantajos este creditul, pe atât de primejdios devi¬ne el atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi cu ce¬rinţele echilibrului economico-financiar.

!Un pericol, în acest sens, prezintă aşa-numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, finan¬ciare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia.

!De asemenea, subcreditarea - utilizarea creditului în scopul finanţării unor activităţi econo mice insuficient fundamentate poate provoca dezechilibru structural în economia naţională, disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.

Cunoaşterea mecanismului creditar nu este posibilă fără cercetarea trăsăturilor acestuia în cadrul sistemului credit.

În general, când se fac abordări ale sistemului de credit, de obicei se subînţeleg două aspecte: totalitatea de instituţii financiar-creditare, care realizează şi organizează relaţiile de credit; totalitatea relaţiilor, a formelor şi metodelor de creditare.

Veriga principală a structurii instituţionale a sistemului de credit sunt băncile, însă este evident faptul că sistemul de credit exprimă o noţiune mai largă şi mai complexă decât sistemul bancar.

În viziunea economistului american F. Mishkin sistemul financiar cuprinde diverse tipuri de instituţii financiare: bănci, companii de asigurare, fonduri mutuale, companii financiare şi bănci investiţionale; toate acestea fiind riguros reglementate de guvern . Conform acestor viziuni instituţiile financiare la rândul lor se clasifică în instituţii depozitare şi instituţii financiare nondepozitare.

Instituţiile depozitare sunt acei intermediari financiari, care acceptă depozite de la populaţie, agenţi economici şi de la alte instituţii, şi folosind resursele respective în special sub forma de credite. Categoria instituţiilor depozitare constă în principal din diverse tipuri de bănci. Unele ţări clasifică instituţiile depozitare în instituţii bancare şi non-bancare. În acest caz, în grupul instituţiilor non-bancare sunt incluşi acei intermediari care acceptă depozite şi acordă credite, dar nu sunt calificate ca bănci, deoarece din unele cauze tehnice sau funcţionale (nu îndeplinesc funcţia de asigurare a mecanismului de plăţi) respectivele sunt excluse în afara legislaţiei bancare.

Instituţiile non-depozitare sunt reprezentate de companiile de asigurări, fondurile de pensii, fondurile mutuale, companiile financiare, fondurile investiţionale etc. Aceste instituţii se deosebesc de cele depozitare prin faptul că ele nu atrag resurse sub formă de depozite, ci emit titluri de valoare sau poliţe de asigurare etc. şi nu participă la creditarea directă a economiei.

Analizând opiniile economiştilor din diverse ţări supuse analizei privind definirea „sistemului de credit", putem afirma că „sistemul de credit" reprezintă totalitatea relaţiilor de credit, a formelor, metodelor şi normelor de acordare a creditelor şi de organizare a rambursării acestora, existente în economia unei ţări fiind realizate de instituţiile financiare de credit prin intermediul unui ansamblu de norme juridice aprobate de stat, răspunzând cerinţelor unei anumite etape de dezvoltare social-economică.

Pentru îndeplinirea rolului şi funcţiilor sistemului de credit în economie, pentru valorificarea la maxim a avantajelor şi diminuarea la minimum a dezavantajelor relaţiilor de credit putem menţiona că sistemul de credit, în principal, trebuie să cuprindă:

• cadrul instituţional care presupune un ansamblu de instituţii şi organisme de credit specializate, cu o (vastă) reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu relaţii de corespondenţă cu instituţiile similare din străinătate. Activitatea cadrului instituţional trebuie să fie reglementată, controlată şi supravegheată de anumite comisii/organe/institute organizate la nivel de stat în scopul minimizării riscurilor.

• cadrul normativ-juridic este format din ansamblul tuturor reglementărilor (legi, hotărâri, regulamente, instrucţiuni, norme etc.) care guvernează activitatea instituţiilor de credit pe teritoriul unei ţări. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spaţiu de afirmare liberei iniţiative a instituţiilor de credit, dar totodată şi categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să limiteze riscurile operaţiunilor de credit.

Aşadar, factorii principali, care duc la crearea unui sistem bine conturat şi echilibrat, în opinia noastră sunt: reglementarea instituţiilor de credit, transparenţa, tehnologiile automatizate informaţionale şi concurenţa.