Bazele Merceologiei II

Capitolul 1. CODIFICAREA MĂRFURILOR

1.1 Evoluţia conceptului de sistematică a mărfurilor

1.2 Sisteme de codificare utilizate în practica economică

1.3 Codificarea mărfurilor pe plan internaţional

1.4 Evaluare

1.1. Evoluţia conceptului de sistematică a mărfurilor

C

ercetarea merceologică acordă un spaţiu important domeniului intitulat de analişti “sistematica mărfurilor”.

Sistematica mărfurilor se ocupă de analizarea sistemelor de clasificare a mărfurilor, prezentând metode şi criterii de ordonare a produselor în cadrul acestor sisteme.

Sistemele de clasificare au evoluat odată cu progresul ştiinţei, tehnologiei, societăţii în ansamblul ei; s-au constatat diversificări sub două aspecte:

- Extinderea criteriilor;

- Sporirea sortimentelor în cadrul unui criteriu.

Pentru abordarea corectă a cercetărilor au existat mai multe direcţii de abordare a sistemelor de clasificare, dintre care mai importante sunt două:

1. scopul propus ( cognitiv sau practic);

2. relaţiile dintre categoriile sistemului.

Odată cu extinderea relaţiilor comerciale, a apărut necesitatea clasificării după originea geografică.

Dezvoltarea fizicii şi chimiei, a permis apariţia unor criterii de clasificare din punctul de vedere al acestor ştiinţe, după cum, în ultimul deceniu, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, a determinat apariţia unor criterii de clasificare luând în considerare elemente tehnice.

Cuvântul sistematică vine din limba greacă, de la systema, care înseamnă, alăturare, reuniune, grupare.

Într-o primă fază, în epoca economiilor naturale, produsele erau clasificate pe baza unor criterii simple. Se luau în considerare, de exemplu, caracteristici formale( dimensiuni greutate, formă,etc.)

Întemeietorul sistematicii mărfurilor este considerat Johann Beckmann ( sfârşitul sec. Al XVIII-lea) care a propus clasificarea mărfurilor pe principiul corelării cu clasificările din ştiinţele naturii ( cea a lui Carl Linne).

B. Busse, la începutul secolului al XIX-lea, îmbunătăţeşte varianta lui Beckmann, întrucât, deşi porneşte de la acelaşi sistem de ordonare ( a lui Linne), utilizează două criterii de clasificare:

- originea mărfurilor;

- destinaţia mărfurilor( produse alimentare, produse pentru îmbrăcăminte, produse pentru locuinţe.).

G. Grundke îmbunătăţeşte la rândul său clasificarea, definind nouă nivele de ordonare a produselor:

1. diviziune;

2. grupă;

3. clasă;

4. ordine;

5. gen;

6. specie;

7. subspecie;

8. sort;

9. clasă de calitate.

În 1901, Alnedinger, propune clasificarea mărfurilor în zece grupe:

1. combustibil – petrol, cărbune, lemn;

2. materiale de construcţii;

3. produse pentru iluminat şi lubrefianţi

4. produse textile;

5. produse din sticlă şi ceramică;

6. produse din blănuri şi piele;

7. produse metalice;

8. produse chimice;

9. produse de papetărie;

10. produse alimentare.

V. Poschi s-a specializat pe domeniul mărfurilor industriale, propunând o clasificare a acestora în trei mari sectoare:

În a doua fază determinată de introducerea unităţii de măsură, deci a dezvoltării industriale, s-a trecut la diferenţierea cantitativă a produselor. Dezavantajul consta în faptul că fiecare ţară avea propriul sistem de unităţi de măsură, care crea neajunsuri şi greutăţi schimburilor internaţionale.

A treia fază este determinată de apariţia sistemelor internaţionale, când s-a trecut la realizarea unei clasificări unice, ce a permis înlesnirea schimburilor dintre state.

Urmărind criteriul destinaţiei, cel mai important sistem de clasificare din epoca modernă al produselor de consum, este:

1. mărfuri pentru satisfacerea nevoilor de bază ( alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, uz casnic);

2. mărfuri ale progresului ( pentru păstrare, decorare, transport);

3. mijloace pentru obţinerea mărfurilor din primele două categorii ( materii prime, utilaje, etc).