Extras din curs

CAPITOLUL 6. DOCTRINELE MARGINALISTE

6. 1. DOCTRINA CONCURENTEI PURE SI PERFECTE SI SCOALA DE LA LAUSANNE

LEON WALRAS (1834-1910), „teoreticianul fara diploma" este întemeietorul Scolii de la Lausanne. În Franta a fost tratat ca un eretic, prima sa comunicare la Academia de Stiinte Morale si Politice s-a lovit de neîntelegere si de dispret. Pentru ca nu avea o diploma universitara, nu a putut obtine un post în Franta si s-a exilat în Elvetia, unde si-a trait ultimii 40 de ani din viata (1870-1910). La universitatea din Lausanne, Walras a expus principiile economiei matematice, influentând de o maniera decisiva mersul gândirii economice. Contributiile sale la dezvoltarea gândirii economice au cuprins o arie larga de teme dintre care retinem:

- Redefinirea stiintei economice:

În cartea sa „Elemente de economie politica pura sau teoria bogatiei sociale”, scrisa între 1874-1877, Walras îsi releva crezul sau stiintific, de a face din economie o stiinta adevarata, o stiinta pura. Economia politica ar fi dobândit acest statut atunci când s-ar fi straduit sa demonstreze ceea ce afirma în mod gratuit. Potrivit conceptiei sale, economia politica pura nu era nimic altceva decât teoria determinarii preturilor sub ipoteza liberei concurente absolute. Economia politica pura studia bogatia sociala. Bogatia sociala reprezenta ansamblul tuturor bunurilor materiale si imateriale care erau susceptibile de avea un pret, adica erau rare, deci utile si erau limitate în cantitate.

- Echilibrul walrasian:

Walras formuleaza legea cererii si a ofertei din perspectiva stabilirii preturilor de echilibru, adica a echilibrului walrasian. Echilibrul walrasian era un mecanism ideal bazat pe tatonare si arbitrare si care nu putea fi atins în mod sigur. În fond, obiectivul lui Walras era sa gaseasca un sistem de preturi care sa asigure echilibrul între cerere si oferta pe toate pietele, pentru ca de acest fapt depindea capacitatea pietei de a asigura alocarea eficienta a resurselor. Dupa opinia sa, în economie exista o interdependenta generala între toate pietele, interdependenta guvernata, în ceea ce priveste consumatorul, de constrângerea sa bugetara si de posibilitatea alegerilor alternative. În consecinta, cererea pentru un produs era legata de pretul tuturor celorlalte produse de pe piata. Pe acest fond teoretic, Walras considera ca problema echilibrului general era demonstrarea ca într-o economie de piata în cazul particular al concurentei pure si perfecte:

1' . Exista un sistem de preturi care asigura egalitatea între cerere si oferta pe toate pietele;

1" . Acest sistem de preturi tinde sa se realizeze spontan;

1"'. Echilibrul la care se ajunge este stabil.

Daca ansamblul celor trei conditii se realizeaza, atunci piata se autoregleaza, iar activitatea economica se va desfasura fara somaj si fara risipa de resurse, deci utilizând toti factorii de productie. Astfel, cererea va fi egala cu oferta, inclusiv pe piata muncii. Totodata, moneda este neutra, în sensul ca totalul de moneda în circulatie nu exercita nici o influenta, nici asupra nivelului cererii si nici asupra nivelului ofertei. Echilibrul la care se ajunge asigura maximum de satisfactie pentru fiecare participant la schimbul pe piata, cu alte cuvinte optimul este atins.

- Libera concurenta:

Walras este primul economist care demonstreza în mod riguros ca numai libera concurenta înfatiseaza optimul. Desi, libera concurenta presupune conditii care nu se întâlnesc întotdeauna în realitate(egalitatea contractelor, posibilittatea cunoasterii tuturor preturilor, costul nul al informatiilor si al tranzactiilor), totusi ea constituie modelul teoretic de baza al analizei pietelor.

- Economia sociala:

Cautând o formula echitabila si eficienta de repartitie a bogatiei, Walras a creat si cea mai controversata parte a operei sale:economia sociala. În acest sens, el credea ca statul poate sa obtina mai multe resurse din impozitarea fermelor agricole sau din nationalizarea pamântului. Dupa cum este greu de înteles astazi ideea necesitatii si posibilitatii interventiei statului în gestionarea cailor ferate, Walras cerând chiar monopolul statului în acest domeniu pe motivul interesului public. Într-adevar, aceasta parte a operei walrasiene nu are loc în gândirea liberala pentru a demonstra superioritatea liberei concurente.

VILFREDO PARETO (1848-1923) a fost succesorul lui Leon Walras, din 1893, la Lausanne. Inginer, economist, sociolog, membru al Societatii Adam Smith, Pareto a luptat pentru liber schimb, într-o tara ca Italia dominata de protectionism. În urma lecturilor din Cournot, Edgeworth si Walras si-a desoperit vocatia, descoperind la ei aurul – echilibrul general. Pareto a scris, între altele, „Curs de economie politica”, publicat în 1892, si „Manual de economie politica”, aparut în 1906, doua carti care au reconfigurat stiinta economica. Dintre contributiile lui Pareto la dezvoltarea gândirii economice si la consolidarea stiintei economice au retinut atentia de-a lungul timpului:

- Viziunea asupra stiintei economice:

Pareto a fost nu numai succesorul lui Walras la Lausanne, ci a fost si continuatorul multora dintre ideile acestuia. Formalizarea si matematizarea teoriilor economice nu era suficienta pentru a para acuzele istoristilor la adresa economistilor liberali. În conceptia lui Pareto, Economia politica îmbraca doua forme: Economia politica pura si Economia politica aplicata. Prima, Economia politica pura, asemenea fizicii sau matematicii, asigura o prima aproximare a fenomenelor si a conditiilor generale ale echilibrului; Economia politica pura trebuia sa cerceteze echilibrul general si interdependentele. A doua, Economia politica aplicata, împrumutându-se de la istorie si de la sociologie, trebuia sa dea substanta Economiei pure. Desi punctul de vedere al lui Pareto astazi este discutabil, la acea vreme a relansat interesul pentru economie din perspectiva stiintei si nu a reformei sociale.

- Utilitatea:

Pareto a introdus în rationamentul economic comparatiile interpersonale, conceptul de ophelimitate (utilitatea atribuita unui bun, nu în mod abstract, ci din actele de consum ale bunului respectiv) si trasarea liniilor de indiferenta a gusturilor (ca Edgeworth).