Cartelurile

În tipologia restricţiilor de concurenţă, înţelegerile între întreprinderi care îmbracă forma acordurilor secrete constituie forma cea mai nocivă. Aceste practici concertate grupează deseori un număr important de operatori economici, din cadrul unui sector de activitate dat şi au, ca urmare, o incidenţă foarte puternică asupra pieţelor în cauză. În plus, ele au ca scop aproape întotdeauna stabilirea preţurilor de vânzare conducând la împiedicarea desfăşurării jocului de concurenţă.

Cartelurile sunt recunoscute ca fiind tipul cel mai dăunător de comportament anticoncurenţial. Mai mult, ele nu oferă nici un beneficiu economic sau social care să justifice pierderile pe care le generează, din acest motiv fiind condamnate în toate legislaţiile de concurenţă.

Comisia europeană consideră că trebuie să manifeste faţă de carteluri o severitate foarte mare, în special după introducerea monedei unice, pentru ca efectele pozitive ale uniunii economice şi monetare - creşterea în sânul Uniunii a transparenţei preţurilor şi, în consecinţă, intensificarea concurenţei în beneficiul utilizatorilor, să nu fie înlăturate de înţelegerile între întreprinderi. Ele vor fi tentate să evite confruntarea pe piaţă, stabilind într-un mod artificial nivelul preţului de vânzare sau alte condiţii comerciale, ceea ce poate conduce pe termen lung la subminarea uniunii economice şi monetare. Neelie Kroes a subliniat în acest sens că „un comportament de tipul cartelului este ilegal, nejustificat şi nedrept – indiferent de mărimea acestuia, de natura sau scopul afacerii afectate”.

Analiza înţelegerilor sub formă de cartel

Cartelul reprezintă un acord prin care un grup de firme, producătoare sau distribuitoare ale aceluiaşi produs, fixează anumite preţuri de vânzare sau împart piaţa. Obiectivul cartelului constă în ridicarea preţurilor, prin înlăturarea sau reducerea concurenţei. In cazul cartelului, producătorii individuali se pun de acord în cadrul unei organizaţii centralizate unice care ia deciziile pentru toţi membrii cu privire la volumul producţiei şi la politica preţurilor şi care le aduce, în acest fel, câştiguri monetare. Este vorba de o cooperare pentru obţinerea unor profituri mai mari şi pentru scăderea gradului de risc al afacerilor. Câştigurile pot fi uriaşe aşa cum am văzut în anii `70, când Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) a restrâns producţia, ridicând preţul petrolului, ceea ce a dus la crearea unei bogăţii enorme în ţările exportatoare de petrol.

In funcţie de obiective şi de piaţa pe care acţionează, sunt definite patru forme de cartel:

Cartelul naţional - se formează atunci când doi sau mai mulţi producători sau distribuitori se unesc printr-o înţelegere, în scopul controlării lanţului de producţie sau de distribuţie şi a reţelei de servicii de după vânzare, la nivelul pieţei unei ţări.

Cartelul internaţional - se formează atunci când întreprinderi din ţări diferite se unesc pentru a fixa preţuri şi a-şi împărţi piaţa sau pentru a prelua, pe rând, comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate. Ca urmare, concurenţa este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin carteluri naţionale, iar punerea în aplicare a legii concurenţei trebuie să caute asigurarea unei soluţii pentru combaterea cartelurilor internaţionale.

Cartelurile pentru import - funcţionează adesea ca o organizaţie unică care cumpără în mod centralizat o materie primă pentru a o furniza, apoi, unei anumite ramuri a industriei. Pot fi înfiinţate pentru contrabalansarea puterii de piaţă a cartelurilor de export din alte ţări. Formarea de carteluri de către importatori sau cumpărători şi mecanismele similare (cum ar fi boicotarea sau refuzul colectiv de a negocia cu concurenţii străini) sunt evident îngrijorătoare din punct de vedere al accesului pe piaţă. Acest fenomen înglobează comportamente aparente, cum ar fi excluderea concurenţilor străini din asociaţiile profesionale sau acceptarea lor în anumite condiţii discriminatorii. Formele mai dure ale acestui tip de cartel sunt: fixarea preţurilor, controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor şi alocarea consumatorilor, aspecte care sunt interzise prin legislaţia de concurenţă şi, de asemenea, adesea ambiguu formulate. În unele jurisdicţii cartelurile pentru import pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa pe pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale.

Cartelurile de export - se pot distinge două categorii: de carteluri de export „pure” care vizează numai pieţele externe şi cartelurile de export „mixte” care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele externe. Marea majoritate a ţărilor consideră că acele carteluri de export pure nu intră în sfera dreptului de concurenţă din două motive: fie consideră că nu ţin de legislaţia naţională, fie le exclud în mod expres de la aplicarea legislaţiei concurenţei. Cartelurile de export mixte sunt în general supuse aceloraşi prescripţii sau interdicţii ca şi cartelurile care afectează numai piaţa internă, dar anumite ţări acordă excepţii particulare, atunci când efectul de restrângere a concurenţei pe piaţa internă este unul secundar, în raport cu restrângerea activităţii de export.

Datorită cuplului cantităţi reduse/preţuri excesive cu care operează, cartelurile reprezintă cel mai mare pericol, ele fiind considerate că lezează direct cumpărătorii. Au şi un efect distructiv indirect, în sensul că, reducând concurenţa eficienţa participanţilor scade, ceea ce devine premisă a creşterii preţurilor peste nivelul concurenţei reale. Prevenirea şi înlăturarea cartelurilor este responsabilitatea fundamentală a celor care impun legile împotriva înţelegerilor şi a poziţiilor dominante.

În 2008, serviciile Comisiei au evaluat pagubele generale cauzate economiei de către carteluri, având în vedere cele 18 carteluri care au făcut obiectul deciziilor Comisiei în perioada 2005-2007, dimensiunea piețelor implicate, durata cartelurilor și ipotezele foarte prudente în privința supraprețurilor estimate. Presupunând că supraprețul s-a situat între 5 și 15%, pagubele provocate de cele 18 carteluri sunt cuprinse între aproximativ 4 și 11 miliarde euro. Dacă se ia în considerare media acestui interval – 10% – rezultă, într-o estimare prudentă, o pagubă de 7,6 miliarde euro pentru consumatori, provocată de aceste carteluri. Chiar și această cifră este probabil prea mică. Într-adevăr, literatura economică de specialitate sugerează că supraprețurile se pot situa chiar și între 20 și 25%.

Cartelul grupează toate întreprinderile unui sector, fiind în acest mod singura ofertantă a bunului pe piaţă. Ca urmare, se află în situaţie de monopol pe piaţă şi, din această cauză, raţionamentul analizei economice va fi asemănător celui de monopol: pentru maximizarea profitului, cartelul va egaliza costul marginal cu încasarea marginală: