Cheltuielile Social-culturale

In epoca contemporana (dupa 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazeaza pe conceptia “statului bunastarii” (welfare state), ale carui principii sunt:

- garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

- cresterea securitatii sociale in special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, batrani,handicapati,orfani,someri, s.a);

- asigurarea unui standard de viata ce evolueaza pozitiv, pe baza unor servicii sociale predominate de regimul politico-statal, de traditii, de nivelul de cultura si civilizatie deja atins.

In cadrul acestei conceptii s-au individualizat actiuni vizand securitatea sociala si actiuni vizand protectia sociala.

Securitatea sociala se refera la actiuni cu adresa, directe, de care beneficiaza cei stabiliti prin lege.

Protectia sociala se refera la actiuni de orice natura, directe sau indirecte, specifice sau generale, initiate de stat fata de fenomene sau activitati cu efect negative asupra populatiei.

De exemplu, cheltuielile in infrastructura scolara (scoli noi, clase noi, dotari, etc.) sunt incluse in protectia sociala, deoarece au un caracter general, vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetatean al tarii: copil- pentru ca este sau va fi elev, tanar- pentru ca ar putea deveni student, adult- pentru ca ar putea beneficia pentru copiii sai sau chiar pentru sine insusi in contextul educatiei continue. Cheltuielile de invatamant pentru burse sunt incluse in securitatea sociala pentru ca au ca adresa directa numai pe cei care indeplinesc anumite conditii legale: sunt elevi/studenti, au anumite rezultate in pregatire, au un anumit statut social,etc.

Principalele surse utilizate pentru finantarea cheltuielilor social-culturale sunt:

- Fondurile bugetare, care constituie in cele mai multe cazuri sursa porincipala si care, in Romania, include bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si unele fonduri speciale;

- Cotizatii sau contributii ale persoanelor fizice sau juridice, care alimenteaza unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurari sociale, fondul pentru ajutor de somaj, fondul pentru sanatate, etc. ;

- Fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, pentru actiuni privind protectia muncii, perfectionarea pregatirii profesionale a angajatilor, actiuni sociale initiate de respectivele firme;

- Venituri ale unor institutii social-culturale din propria lor activitate;

- Veniturile populatiei, din care aceasta suporta prin tarife/preturi etc., costul unor servicii/bunuri de factura social-culturala;

- Fondul organizatiilor nelucrative (fundatii, asezaminte, societati filantropice, organizatii neguvernamentale, institutii de cult, s.a.).

- Surse externe din partea unor organizatii internationale (Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Sanatatii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeana) sau state.

Intre cheltuielile social-culturale si dezvoltarea economica exista o relatie de tip feed-back: dezvoltarea economica asigura crearea de resurse (materiale si financiare) pentru sustinerea sau amplificarea sustinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigura un nivel de educatie si de sanatate in crestere, care mareste capacitatea creativa a populatiei si, prin aceasta, perpetueaza dezvolatrea economica. In acesta relatie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investitie pe termen lung si foarte lung pe care societatea o face pentru a-si asigura dezvolatrea viitoare; de aceea, acete cheltuieli sunt denumite investitii in resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992), care a dezvlotat analiza economica la comportamentul si relatiile umane, dupa care alti mari economisti (Philipe Salomon, Milton Friedman, s.a) au completat cu propriile contributii acest nou domeniu al cercetarii economice. In present, investitiile in resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la cresterea aptitudinilor fizice si intelectuale ale indivizilor, considerati agenti producatori actuali si/sau viitori. In structura acestor investitii se regasesc trei componente principale: investitia intelectuala, investitia de sanatate si investitia culturala.

Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umana. Acest concept defineste un nou domeniu de cercetare economica, ce circumscrie investitia in resurse umane si pentru care PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltarii umane (IDU).

PNUD defineste trei astfel de indicatori specializati: longevitatea, nivelul de educatie, standardul (nivelul) de viata.