Coeziunea Teritorială

Structurarea ordonată a localităţilor şi activităţiloe economice în teritoriu, interdependenţele dintre pieţele locale, efectele gravitaţionale care au loc între localităţi, exterenlităţile de poziţie şi aglomerare contribuie la delimitarea unor teritorii în raport cu altele. Caracteristica principală care diferenţiază marile unităţi ale spaţiilor economice şi sociale este coeziunea teritorială. Pnetru întelegerea acestui concept central al economiei regionale este necesară o bună definire a concepturlui de coeziune.

Definirea conceptului de coeziune trimite în mod necesar la Teoria Generală a Sistemelor.

Coeziune se referă la cauza care asigură stabilitatea dinamică şi implicit existenţa unui sistem sau subsitem. Această stabilitate derivă din restricţiile pe care interacţiunile dinamice dintr-un sistem le impun asupra dinamicilor elementelor componente.

Un system dynamic este o mulţime de elemente interacţionând care este caracterizată şi individualizată de alte system prin coeziunea lor .

Utilizând o astfel de definiţie rezultă că aspectele legate de coeziunea economică şi socială a U.E. sunt cele mai importante pentru asigurarea funcţionării performante a acestei entităţi supranaţionale. Important este faptul că prin coeziune U.E. se defineşte intrinsec, prin relaţiile dintre statele membre, dar se delimitează şi de restul lumii, căpătând o identitate distinctă pe plan internaţional.

Principalele proprietăţi ale coeziunii sunt:

1. Coeziunea se manifestă gradual fiind susţinută de forţe şi fluxuri care se manifetă în diferite moduri, dimensiuni şi intensităţi.

2. Coeziunea implică un echilibru între intensităţile forţelor centrifuge şi centripete şi fluxurile care favorizează tendiţele spre interior sau spre exterior. Acest echilibru este condiţionat de fluctuaţiile şi distribuţia în timp şi spaţiu a acestor forţe şi fluxuri.

3. Coeziune necesită un echilibru între orientarările forţelor şi fluxurilor spre interiorul sau exteriorul sistemului.

Proprietăţile coeziunii derivate din proprietăţile de bază sunt de asemeni utile în demersul nostru:

D1: Un sistem dinamic apare ca un mix de proprietăţi coezive şi non-coezive;

D2: Coeziunea nu reprezintă doar prezenţa interacţiunii;

D3: O proprietate a unui sistem este coezivă dacă există o interacţiune corespunzătoare şi suficient de capabilă de refacere care să o stabilizeze;

D4: Coezivitatea este dependentă de contextul perturbatorbator în raport cu modul de variaţie al proprietăţilor sistemului;

D5: Suportul coeziunii interactive al proprietăţilor unui sistem poate să se extindă în intregul sistem, în mediul sistemului şi în interacţiunile din mediul sistemului;

D6: Coeziunea caracterizează toate proprietăţile sistemului, inclusiv proprietăţile preceselor de ordin înalt care sunt stabilizate prin interacţiune.

Din perspectiva acestor proprietăţi, analiza coeziunii prin prisma disparităţilor economice, sociale şi regionale este neproductivă atâta timp cât nu se analizează forţele şi fluxurile care determină diferenţierile. Astfel de forţe au fost identificate de P. R. Krugman:

• Forţe de concentrare (centipete): legăturile în structurile de integrare pe veriticală; pieţe slabe ale muncii; economii de scară şi de aglomerare; avantaje de apartenenţă la un cluster; difuzatori locali de cunoştinţe; costuri de transport de nivel intermediar etc.

• Forţe de dispersie (centrifuge): factori de producţie imobili; rente funciare; navetism; costuri de congestie; diferenţieri salariale în spaţiu; difuzatori globali de cunoştinţe; dezeconomii de scară externe; costuri de transport ridicate sau scăzute etc.

Reţele de afaceri şi clustere

Este important de subliniat faptul că aglomerarea nu este mereu identică cu specializarea. Dacă formarea de grupuri de activităţi se realizează sub o formă sectorială îngustă ca un rezultat al externalităţilor asociate cu abilităţile forţei de muncă sau intrările necesare unui sector particular specific, aceasta poate să rezulte în multiple clustere specifice sectoarelor, fiecare fiind prea mic în raport cu economia ca întreg şi specializate în producţia unui bun specific localizat în regiuni diferite – vehicule într-una, calculatoare în alta ş.a.m.d.

Pe de altă parte, putem avea aglomerare într-un mega-oraş, unde industriile sunt concentrate, dar fără ca o industrie specifică să se situeze peste altele în privinţa semnificaţiei. Aceasta poate fi consecinţa externalităţilor ce apar din servicii de afaceri de bază şi din îndemânări generale ale forţei de muncă.

Primul mod de formare de clustere este tipic ţărilor dezvoltate, iar cel de-al doilea este mai des întâlnit în ţările în dezvoltare (Venables, 2001).

Conceptul de cluster a devenit foarte popular atât în teorie cât şi în zona proiectării politicilor economice. Un cluster poate fi definit ca: „o masă critică de companii limitată spaţial (acesta este suficient pentru a atrage servicii, resurse şi furnizori specializaţi) care au un anumit tip de relaţii sistemice una cu alta bazate pe complementarităţi şi similitudini” (Rosenfeld, 2002, p.10). Astfel clusterele sunt mai mult decât doar un număr de întreprinderi private grupate împreună. Întreprinderile trebuie să aibă nevoi comune sau întrepătrunse pentru a creea sau a atrage mai multe servicii şi resurse şi de asemenea să fie capabile să beneficieze una de externalităţile celeilalte. O distincţie trebuie să fie făcută între o reţea de afaceri şi un cluster.

Reţelele de afaceri sunt organizaţii închise care păstrează pentru membrii lor economiile externale şi acei care vor să împartă cu ele costurile resurselor şi informaţiilor.

Clusterele există deoarece economiile externale sunt livrate de piaţă ca un rezultat al dimensiunii cererii (scale of demand – economii de scară generate de cerere). În alte cuvinte, acestea „stabilesc frontiere fără să construiască garduri” (Rosenfeld).

Conceptul de cluster este atribuit în mod obişnuit lui Michael Porter. El combină modelul Marshalian al districtelor industriale cu propriile studii privind strategia competitivă a firmelor şi ia în calcul de asemeni înzestrarea cu factori (Martin, 2002). Porter argumentează că industriile competitive global ale naţiunii tind să expună o formă de concentrare regională. Realizarea de clustere este atât rezultatul cât şi întărirea forţelor care operează în „diamantul competitiv”