Competitivitatea Economiei Europene

1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi

Competitivitatea a devenit una dintre preocupările centrale ale guvernelor şi firmelor din aproape orice ţară. Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziţionează mai favorabil decât altele în competiţia internaţională sunt subiecte importante de studiu şi analiză pentru economişti. În literatura de specialitate, competitivitatea este privită fie la nivel de firmă, fie la nivel de economie naţională. Ne vom ocupa în continuare doar de competitivitatea internaţională a unei economii naţionale, perspectivă ce concordă cu intenţia studiului nostru – analiza poziţiei Uniunii Europene în competiţia economică globală.

Deşi conceptul de competitivitate nu are în vedere strict poziţionarea unei ţări în comerţul internaţional, el s-a dezvoltat în special în legătură cu această activitate. Fenomenul nu este dificil de înţeles dacă avem în vedere faptul că pentru unii autori competitivitatea se reduce la capacitatea unei ţări de a-şi impune propriile produse pe piaţa mondială. Astfel, R. Carbaugh definea competitivitatea internaţională drept “capacitatea unei ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei concurenţe corecte, de a concepe, produce şi comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate superioară, fie la un preţ inferior faţă de produsele şi serviciile oferite de alte ţări.” Dacă în ceea ce priveşte calitatea bunurilor comercializate suntem de acord cu rolul acesteia în competitivitatea unei economii, în ceea ce priveşte preţul, trebuie făcută precizarea că acesta nu mai reprezintă întotdeauna un factor important al competitivităţii unei ţări. Dimpotrivă, în prezent, economiile cele mai competitive sunt cele ale căror produse se situează în sectorul tehnologiilor de vârf, unde predomină inovaţia şi preţurile ridicate. Capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la produsele comercializate pe piaţa externă reprezintă un obiectiv mai important şi o dovadă mai puternică a competitivităţii sale, decât vânzarea la preţuri scăzute. Pentru ţările cele mai dezvoltate, avantajul competitiv se situează în ramurile de vârf, în care tehnologia avansată impune şi preţuri pe măsură. În plus, competitivitatea bazată pe costul factorilor de producţie a devenit extrem de fragilă. Oricând, într-o altă ţară pot apărea factori mai ieftini sau subvenţionaţi de guvern, iar activităţile bazate pe costuri reduse cu factorii de producţie sunt, de obicei, cele care aduc şi profiturile cele mai scăzute.

Piaţa mondială reprezintă, într-adevăr, un test al competitivităţii unei ramuri, dar nu unicul factor de influenţă. Principalul scop al unei naţiuni este un nivel de trai ridicat şi în creştere pentru cetăţenii săi. Capacitatea de a face acest lucru depinde de productivitatea cu care resursele naţionale (muncă şi capital) sunt folosite. În opinia lui Michael Porter, productivitatea este determinantul principal, pe termen lung, al nivelului de trai, întrucât este baza venitului naţional pe locuitor, iar competitivitatea la nivel naţional îşi găseşte expresia cea mai potrivită, în opinia aceluiaşi autor, în productivitatea naţională. Analiza competitivităţii prin prisma productivităţii arată clar faptul că balanţa comercială excedentară nu înseamnă automat economie competitivă. Creşterea exporturilor ca urmare a salariilor scăzute şi a monedei depreciate, în condiţiile importurilor de produse din ramurile de vârf, poate determina o balanţă comercială excedentară, dar nivelul de trai al populaţiei se deteriorează. Capacitatea de a exporta bunuri produse la un nivel ridicat al productivităţii este mult mai benefică economiei, exemplul Japoniei fiind elocvent în acest sens – exporturile de produse industriale provin din ramurile cu productivitate ridicată, în timp ce importurile sunt reprezentate de materii prime şi produse inferior prelucrate, care necesită forţă de muncă mai puţin calificată şi un nivel scăzut de tehnologie. Componenţa exporturilor unei ţări este mai importantă decât ponderea lor pe piaţa mondială.

OECD defineşte competitivitatea drept “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea forţei de muncă”. Această definiţie surprinde nu doar aspectele de ordin strict economic, ci şi finalitatea socială a competitivităţii, aceea de creştere a veniturilor forţei de muncă şi, implicit, a nivelului de trai, idee susţinută şi de Michael Porter şi de International Institute for Management Development. Într-adevăr, competiţia globală între ţări este, în ultimă instanţă, o competiţie pentru cerşterea nivelului de trai.