Comunicare și Negociere Organizațională

CAP I. DEFINIREA COMUNICĂRII

Motto: „Întrebat fiind în ce măsură oamenii comunicativi şi instruiţi sunt superiori celor închişi şi neinstruiţi, se spune că Aristotel ar fi spus: «în aceeaşi măsură în care cei vii sunt superiori celor morţi»” (Dionysos din Halicarnas)

1.1. Puţină istorie

Cu 2500 de ani în urmă, prin secolul V î.e.n., în Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajaţi avocaţi profesionişti, iar pledoariile trebuiau susţinute public, în faţa a zeci sau sute de juraţi.

Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni, şi chiar deveneau, lideri politici, militari sau religioşi, dobândind noi privilegii pe această cale.

Arta de a comunica convingător s-a numit, atunci, retorică. Interesul pentru însuşirea acestei arte şi studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta şi ştiinţa războiului.

S-ar părea că primele elemente de teorie a comunicării umane au fost elaborate de Corax din Siracuza. El a scris „Arta retoricii”, în care prezenta concetăţenilor săi diverse moduri şi tehnici de comunicare, utile în procesele de recuperare a averilor.

Ulterior, Tisias, fost student al lui Corax, a introdus această teorie în Atena, teren fertil în care teoria comunicării umane a cunoscut o dezvoltare înfloritoare. Apar repede specialiştii în retorică, cunoscuţi sub numele de sofişti. Primul sofist renumit a fost Protagoras (sec. V î.e.n.).

Prima accepţiune a noţiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de „ştiinţa şi arta de a convinge”. Retorica viza, cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică.

Există, astăzi, opinii autorizate după care „retorica este cea mai înaltă expresie a culturii greceşti” (Marron, H.I., „A History of Education in Antiquity”, New York, 1956).

Importanţa discursului politic în vechea democraţie greacă face să apară noţiune de logograf, dată specialiştilor în evaluarea cuvântărilor. Acest atribut este acordat sofistului Antiphon. În concepţia acestuia, o cuvântare este construită pe şase niveluri: introducerea, expunerea de motive, prezentarea faptelor, argumentaţia, probele şi concluziile. Construcţia rămânea aceeaşi, indiferent dacă era vorba de cuvântări cu caracter politic, juridic sau ceremonial.

Un secol mai târziu, Platon (427-347 î.e.n.) a introdus retorica în viaţa academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o ştiinţă pentru că nu urmărea cunoaşterea a ceea ce este corect sau incorect, raţional sau iraţional, ci cunoaşterea slăbiciunilor umane, pentru a le putea controla şi folosi în atingerea scopurilor propuse.

Pentru Platon, retorica a însemnat chiar ştiinţa comunicării umane. În procesul comunicării umane, el a delimitat cinci etape: conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea şi realizarea. Prima se ocupă cu studiul cunoaşterii, a doua cu studiul sensului cuvintelor, a treia cu studiul comportamentului uman şi a modului lor de viaţă, a patra cu aplicarea acestora în practică, iar ultima se ocupă cu studiul tehnicilor şi instrumentelor de influenţare a oamenilor.

Aristotel (384-322 î.e.n.), studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare „Rhetorika”, care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică („Organon”), în care descoperă silogismul şi construieşte tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism.

Urmează progresele realizate de filosofii romani şi distincţia făcută între teoria şi practica comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului rămâne Cicero (106-43 î.e.n.).

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere. Începând cu anul 1600, în epoca modernă studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, semioticieni, lingvişti, psihologi, sociologi, epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oamenii de marketing, diplomaţii, comunicatorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari şi de relaţii publice, moderatorii, mediatorii şi negociatorii contemporani.

În ultimele decenii, ştiinţele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare şi se dezvoltă Analiza Tranzacţională (Eric Berne, anii ’60), Programarea Neuro-Lingvistică (Richard Bandler şi John Grinder, anii ’70), ca şi tehnicile şcolii de psihologie şi comunicare de la Palo Alto sau concepţia revoluţionară a lui Marshall McLuhan, pentru care „media este mesajul”, iar comunicarea „electrică” provoacă retribalizarea structurii conştiinţei psihice şi sociale.