Comunicare și relații publice în afaceri

I. COMUNICAREA DE MASĂ: MEDIERE ŞI MEDIATIZARE

I.1. Conceptul de comunicare umană

Pentru a comunica, omul şi-a creat un sistem de semne şi semnale, care prin intermediul acestuia şi-a lărgit orizontul de cunoaştere, a dezvoltat specia umană şi a produs valorile civilizaţiei şi culturii. Omul a transmis şi recepţionat mesaje pentru rezolvarea problemelor sale cotidiene, adaptarea şi supravieţuirea sa în mediul în care a trăit şi şi-a coordonat comportamentul său cu a altor semeni în vederea îndeplinirii unor obiective comune.

Comunicarea a apărut o dată cu omul, apoi s-a perfecţionat pe timpul evoluţiei sale, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi a disciplinelor care au studiat-o. De aceea, omul a dezvoltat tehnologic noi mijloace de comunicare care să-i vină în ajutorul său cum ar fi: radioul, televiziunea, mijloacele scrise, computerul, telefonia fixă şi mobilă, sateliţii de comunicaţii şi Internetul.

Fiecare disciplină a studiat comunicarea conform specificului său. Istoria a studiat comunicarea în sensul existenţei obiceiurilor şi tradiţiilor transmise de la o generaţie la alta, filosofia a pus pe primul plan valorile şi simbolurile, psihologia a fost interesată de aspectul comportamental în comunicare, iar politologia s-a preocupat de eficienţa utilizării mesajelor în asigurarea stabilităţii şi ordinii sociale.

Privind procesul de comunicare ca un întreg, se poate observa că relaţiile publice sunt şi ele o componentă esenţială a acestuia, alături de celelalte componente constitutive: istorie, filosofie, psihologie, politologie etc. (figura nr.1).

În acest ansamblu comunicaţional, relaţiile publice prezintă specificitatea lor, dată de asigurarea credibilităţii, responsabilităţii, competiţiei şi performanţei între o organizaţie şi publicul său, promovarea intereselor organizaţiei şi afirmarea adevărului în orice situaţie favorabilă sau nefavorabilă.

Figura nr. 1 Comunicarea umană şi relaţiile publice

Consultarea principalelor dicţionare pentru a identifica definiţia comunicării relevă aceleaşi caracteristici ale acesteia. Prin urmare, comunicarea constă într-un schimb de mesaje între oameni sau grupuri de oameni prin intermediul unui limbaj, constituit într-un sistem comun de semne şi simboluri, în scopul cunoaşterii şi transformării realităţii înconjurătoare, potrivit trebuinţelor şi intereselor lor de viaţă.

I.2. Elementele fundamentale ale comunicării

Schema generală a comunicării conţine următoarele elemente fundamentale: sursa (emiţător), mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul (figura nr. 2).

Figura nr. 2: Schema generală a comunicării

Sursa sau emiţătorul reprezintă locul unde se originează mesajul şi de la cine pleacă el. Sursa mai este denumită şi persoana care transmite mesajul; ea trebuie să ştie cărui public se adresează, ce canale utilizează şi care ar fi răspunsul posibil al receptorului. Din punct de vedere al relaţiilor publice, orice sursă trebuie să fie credibilă pentru a transmite mesaje eficiente.

Mesajul desemnează conţinutul actului de comunicare. Structura mesajului depinde de scopul urmărit de sursă şi de intenţiile receptorului. Mesajul se transmite sub forma unor semnale codificate care au semnificaţie pentru o persoană sau un grup de persoane.Aceste semnale pot fi verbale şi non-verbale cu destinaţie asupra simţurilor umane: auz, văz, tactil, gustativ, olfactiv sau o combinaţie a acestora. În domeniul relaţiilor publice, mesajele trebuie construite într-un limbaj accesibil care să prevadă valorile şi aşteptările publicului.

Canalul este mijlocul prin care se transmite mesajul. Purtătorii mesajului pot fi undele sonore pentru vorbire, undele luminoase pentru vedere, mass-media pentru comunităţile umane, purtătorii de cuvânt pentru instituţii. Specialiştii în relaţii publice trebuie să dea dovadă de selectivitate în alegerea canalului adecvat pentru tipul de mesaje pe care îl transmite, pentru a fi eficient în comunicare.