Costul Capitalului Firmei

1. Introducere

Piaţa financiară naţională sau internaţională oferă întreprinderilor o gamă complexă de mijloace de finanţare. La nivelul întreprinderilor, managerii acestora trebuie să aleagă dintre resursele accesibile şi să le combine, conturând astfel politica financiară a întreprinderii.

Printre variabilele care pot să intervină în alegerea surselor de finanţare trebuie ţinut cont de durata finanţării, de autonomia şi flexibilitatea asigurate întreprinderii ca urmare a folosirii diferitelor surse de finanţare de pe piaţa financiară, dar nu în ultimul rând de costul finanţării, care reprezintă principalul determinant în alegerea surselor de finanţare.

Capitalul este un factor necesar şi important care finanţează partea de avere a firmei reprezentat de capitalul pus la dispoziţia firmei de către acţionarii acesteia şi capitalul împrumutat de pe piaţa financiară, pus la dispoziţia firmei de către creditori.

Costul capitalului este rata cerută de investitori (acţionari şi creditori) respectiv rata de rentabilitate cerută de cei care pun la dispoziţia întreprinderii capitaluri, care pentru întreprindere reprezintă, în speţă, efortul financiar pe care trebuie să-l depună aceasta pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.

Problema costului capitalului este destul de simplă când se pune la nivelul fiecărei surse considerate izolat, dar determinarea costului global al finanţării ridică probleme cu caracter tehnic de gestiune a fondurilor. Acestea se referă la influenţa pe care structura capitalului (proporţia în care se combină resursele alese de managerii întreprinderii) o exercită asupra costului fiecărei resurse, cu influenţă directă asupra costului global al finanţării întreprinderii.

Costul capitalului exprimat în mărime absolută reprezintă plata pe care trebuie să o facă firma pentru capital, respectiv datorii (plata dobânzilor), acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune (plata dividendelor), capital utilizat de conducerea firmei la finanţarea noilor investiţii.

Politica financiară a firmei trebuie construită astfel încât să maximizeze valoarea de piaţă a firmei, care este un scop convenabil atât pentru managerii firmei cât şi pentru investitorii ei (pe de o parte acţionari, pe de altă parte creditori).

Managerii firmei trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta trebuie să-l măsoare pentru a putea fi luate decizii privind alocarea capitalului.

Deşi atât investitorii cât şi managerii urmăresc acelaşi scop, calea prin care ei îşi ating scopul este diferită. In timp ce investitorii urmăresc să-şi minimizeze costul de oportunitate al deciziei lor de a investi în firmă, adică să obţină o rentabilitate a investiţiei lor mai mare decât rata de actualizare cea mai bună de pe piaţă ( ), managerii sunt preocupaţi de minimizarea costului capitalurilor mobilizate.

Reducerea costului capitalului se poate realiza prin modificarea structurii capitalurilor utilizate, mai exact prin modificarea ponderii capitalurilor împrumutate (respectiv proprii) în totalul capitalurilor. Din acest motiv, analizarea deciziei de investiţii şi a celei de finanţare trebuie realizate concomitent.

În general, investitorii sunt atenţi şi la politica de finanţare utilizată de firmă: astfel, dacă firma foloseşte cu precădere capitaluri proprii, atunci riscul financiar al acesteia scade şi, ca urmare, investitorii pot cere un dividend mai mic şi invers. Astfel, deşi, apelul la împrumuturi (inclusiv bancare) poate spori rentabilitatea firmei, (deoarece costul capitalului împrumutat este mai mic decât costul capitalului propriu) sporeşte şi riscul. Invers se petrec lucrurile în cazul investiţiilor de interes public: aici rentabilitatea este, de regulă, foarte scăzută ( ) dar, în schimb, riscul este scăzut. În plus, asigurarea capitalurilor din fonduri publice poate fi şi foarte ieftină, poate chiar gratuită, ceea ce mai măreşte valoarea pozitivă absolută a lui VAN.

Tranşarea problemei se face, din punct de vedere analitic, prin integrarea, în calculul VAN, a cuplului rentabilitate/risc, ţinând seama de structura de finanţare a investiţiei respective.

Costul fiecărei surse de finanţare se numeşte cost component al fiecărui tip de capital (propriu sau împrumutat) iar în cadrul firmei există, aşa cum reiese din prezentările anterioare, două componente importante ale structurii capitalului: capital propriu (acţiunile preferenţiale, acţiunile comune şi profitul reinvestit) şi capital împrumutat (împrumut bancar şi obligatar).