Extras din document
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL AFACERILOR
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR
Determinarea obiectului dreptului afacerilor se poate deosebi în funcţie de sistemul adoptat de
legiuitor. Dacă avem în vedere concepţia clasică a dreptului afacerilor, există două sisteme care ne pot
permite determinarea obiectului său: sistemul obiectiv şi sistemul subiectiv.
Din perspectivă obiectivă, dreptul afacerilor are ca obiect totalitatea reglementărilor juridice
aplicabile comerţului, adică acelor fapte, acte sau operaţiuni pe care legea le califică ca fiind fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Din perspectivă subiectivă, dreptul afacerilor are ca obiect totalitatea normelor juridice aplicabile
comercianţilor. În această concepţie, dreptul afacerilor este un drept profesional, aplicabil numai
persoanelor care au calitatea de comerciant.
Dacă avem în vedere dispoziţiile art. 3 din Codul comercial român, care stabileşte actele şi
operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li se aplică Codul, indiferent dacă persoana care le
săvârşeşte are sau nu are calitatea de comerciant, putem spune că reglementarea se bazează pe sistemul
obiectiv1. În aceeaşi ordine de idei, art. 7 C. com. defineşte calitatea de comerciant şi, implicit, limitele
aplicării legii comerciale persoanelor care au calitatea de comerciant: „Sunt comercianţi aceia care fac fapte
de comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită, şi societăţile comerciale” (art. 7 C. com.).
Aşadar, în România, dreptul afacerilor are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ
şi comercianţi. Ca şi normele dreptului civil, şi aceste norme juridice, aparţin dreptului privat.
§ 2. DEFINIŢIA DREPTULUI AFACERILOR
Având în vedere cele prezentate în cadrul paragrafului precedent, dreptul afacerilor poate fi definit
ca fiind un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din
actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care
participă persoanele care au calitatea de comercian.
1 Art. 3 C. com., „Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus
în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau
alte titluri de credit circulând în comerţ; (C.com. 5, 60-73).
2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni
ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau
închiriere; (C. com. 5, 60-73).
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ; (C. com.
73-76).
4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; (C. com. 405-412).
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul vinde;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat (C. com. 415-441, 478-
600);
14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţia interioară şi
exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
16. Expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la
comerţul de mare şi la navigaţie; (C. com. 557 şi urm., 602 şi urm., 616 şi urm.).
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. Depozitele pentru cauză de comerţ; (C. com. 478-490).
20. Depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi
asupra scrisorilor de gaj, liberate de ele (C. com. 4-6, 74, 270, 405, 413, 491, 557 şi urm., 592 şi urm., 601 şi
urm., 616 şi urm.; C. com. it. 3).”
Dreptul afacerilor este format dintr-un complex de norme, de natură variată, în compoziţia căruia
intră numeroase dispoziţii de drept public, unele derogatorii de la dreptul civil, altele care dezvoltă normele
acestuia, iar altele reprezentând creaţii proprii, care, în ansamblul lor, însă, reprezintă un tot, guvernat de
principii generale şi concepte originale, ce îi conferă calitatea unui drept special.
EVOLUŢIA DREPTULUI AFACERILOR ÎN ROMÂNIA.
Încă de la început, în România, comerţul a fost dirijat de reguli cutumiare de origine locală sau de
provenienţă străină. Primele reglementări scrise („Pravila” lui Vasile Lupu şi „Îndreptarea Legii” a lui
Matei Basarab) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ, acestea apărând, pentru prima dată în anul
1814, în Codul lui Andronache Donici (reguli referitoare la „daraverile comerciale” şi „iconomicosul
falimentului”). Ulterior, în anul 1817, reglementări la fel de sumare apar în Codul Caragea (1817) din
Muntenia, precum şi în Codul Calimach (1828) din Moldova. Regulamentele organice din Moldova şi
Muntenia cuprindeau anumite principii comerciale, dar şi dispoziţii de înfiinţare a tribunalelor de comerţ.
Astfel, în anul 1840, în Muntenia şi Moldova este pusă în aplicare „Condica de comerciu a Principatelor
Unite Române” , reglementare inspirată din Codul comercial francez. Codul comercial român, odată
adoptat în 1887, inspirat fiind din Codul comercial italian, intrat în vigoare în 1882, a fost aplicat continuu
până în anul 1948, când s-a trecut la economia planificată hipercentralizată, astfel, rămânând aplicabil doar
în raporturile juridice de comerţ exterior, cu anumite restricţii. Trecându-se la economia de piaţă, în
decembrie 1989, Codul comercial şi-a redobândit în întregime, principalele atribute de reglementare a
activităţii comerciale. Necesitatea modernizării Codului comercial se face văzută în anul imediat următor,
în 1990, adoptându-se o nouă reglementare a societăţilor comerciale, cu abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Codul Comercial. Ulterior, au fost adoptate o serie de acte normative având ca obiectiv
crearea cadrului juridic adecvat dezvoltării mecanismelor economiei de piaţă
Preview document
Conținut arhivă zip
- Curs Dreptul Afacerilor.pdf