Decizia în Cadrul Firmelor

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE IN TEORIA CLASICA A DECIZIEI LA NIVEL DE FIRMA

Probleme principale dezbătute:

1. Tehnologie, producţie, costuri;

2. Productie totala, productivitate medie si marginala;

3. Randamentul de scară pe termen lung;

Concepte cheie:

• set de producţie;

• funcţia de producţie;

• produs marginal sau productivitate marginală;

• coeficient de elasticitate al producţiei;

• rată tehnică de substituţie;

• indicatorul elasticităţii substituţiei;

• randament de scară(randament global) al unei tehnologii;

1.1. COMBINATII TEHNOLOGICE SI FUNCTII DE PRODUCTIE

Economia firmei studiază comportamentul acesteia, modul de luare a deciziei sub influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii tehnologiei utilizate, precum şi influenţa acestor decizii asupra pieţei bunurilor şi bunăstării sociale.

Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentului firmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă precum şi ce-rerea de factori de producţie depind în mod hotărâtor de restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei utilizate de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a intrărilor în procesul productiv - factorii de producţie - pentru a obţine anumite cantităţi de produs final.

Orice bun, pentru a putea fi produs, impune încadrarea într-un anumit set de restricţii tehnologice. Aplicând tehnologia cunoscută, o firmă poate combina intrările în proces - factorii de producţie - pentru a obţine produsul final, în maniere diferite în ceea ce priveşte eficienţa. De exemplu, considerând un producător ce obţine un singur bun, y, folosind un factor de producţie x, în fig.1.1, prezentăm setul de producţie al acestuia, adică toate combinaţiile intrări-ieşiri posibile din punct de vedere tehnologic.

Atât timp cât modalitatea de combinare tehnologică rămâne constantă, orice nivel al consumului din factorul de producţie poate fi utilizat într-o singură manieră eficientă.

Această modalitate eficientă presupune obţinerea maximei cantităţi de produs final pentru fiecare nivel al consumului din factorul de producţie. În fig.1.1., folosirea eficientă a xa unităţi din factorul de producţie x duce la obţinerea a ya unităţi din produsul final y, pe când, un nivel mai redus al produsului final yb este posibil de obţinut în condiţiile tehnologice, dar nu este eficient. Frontiera setului de producţie (descris prin aria cuprinsă între graficul f(x) şi axa absciselor) este dată de funcţia de producţie ce asociază fiecărui nivel al intrării (x) maximul producţiei finale posibil de a fi obţinută în condiţiile tehnologice date, y=f(x). De aceea, se spune că o firmă acţionează într-o manieră ineficientă din punct de vedere tehno-logic, dacă nu operează la nivelul frontierei setului de producţie (punctul B din fig. 1.1 fiind un exemplu în acest sens).

Pentru cazul în care nu toate combinaţiile de factori de producţie se află pe vectorul producţiei, funcţia de producţie ce descrie tehnologia unei firme se reprezintă prin izocuante. O izocuantă este, prin definiţie, determinată de setul tu-turor posibilelor combinaţii de factori de producţie x1 si x2 pentru a produce un anumit nivel y al producţiei finale. Fiecarei izocuante i se asociază un anumit nivel al producţiei finale, ce are o semnificaţie din punct de vedere tehnologic.

În fig.1.2 este prezentată o hartă a izocuantelor corespunzătoare nive-lurilor de 100, 200 şi 300 unităţi de produs final y.

Un alt exemplu de tehnologie, reprezentată prin izocuante de tip Leontief ce descriu combinări de factori de producţie în proporţii fixe, este descrisă prin funcţia de producţie:

f(x1, x2) = min{ x1, x2},

iar reprezentarea grafică este în fig.1.3.

Tehnologiile ce combină factori de producţie substituibili sunt reprezentate grafic prin izocuante liniare (vezi fig.1.4), funcţia de producţie fiind de forma:

f(x1, x2) = x1+ x2