Doctrine Economice

29

EVOLUTIA LIBERALISMULUI CLASIC ECONOMIC

1. CONTRIBUTIA LUI DAVID RICARDO (1772 – 1823) LA EVOLUTIA

LIBERALISMULUI CLASIC ECONOMIC

Ca si A. Smith si D. Ricardo a fost exponent al burgheziei industriale din Anglia din perioada revolutiei industriale.

Principal lucrare economica a lui D. Ricardo a fost „Despre principiile economiei politice si impunerii” publicata în 1817. În aceasta lucrare, ca si în altele D. Ricardo s-a ocupat de probleme economice majore ca:

- repartitia venitului national si categoriile de salariu, profitul si renta

funciara;

- circulatia monetara, politica fiscala, schimburile internationale.

Metodologia

Ca si A. Smith si D. Ricardo considera ca societatea este constituita din indivizi înzestrati cu însusiri naturale. Si el considera ca mobilul activitatii economice este dat de interesul personal, de dorinta de îndeplinire si satisfacere a nevoilor.

Spre deosebire de A. Smith, D. Ricardo considera ca în centrul preocuparilor economiei politice trebuie sa stea problemele repartitiei produsului social si avutia. Ca metoda de cercetare D. Ricardo a folosit abstractia eliminând metoda descriptiva folosita de Smith. Totodata conceptia economica a lui D.

Ricardo se caracterizeaza printr-o logica de exceptie, desigur adaptata la conditiile social-istorice ale Angliei de la sfârsitul sec. al XVIII-lea. În operele sale economice D. Ricardo a abordat o serie de probleme cum ar fi:

1. Teoria valorii bazate pe munca – a constituit axul conceptiei economice a lui D. Ricardo. În aceasta problema el a adus un plus de rigoare, exactitate în ceea ce priveste notiunile legate de valoarea muncii, valoarea de întrebuintare, valoarea de schimb. De asemene, a sustinut cu fermitate ca izvorul valorii se afla în munca cheltuita pentru producerea marfii.

Tot în cadrul teorie valorii D. Ricardo a explicat corect structura cheltuielilor de munca vie materializate. Si în cazul masurii marimii valorii marfii D. Ricardo a definit-o printr-o dimensiune unica – timpul de munca necesar, considerat de el drept timpul de munca cel mai îndelungat ceea ce este valabil numai pentru agricultura. Categoriile repartitiei

Chiar în debutul lucrarii sale de referinta D. Ricardo arata ca produsul social se împarte între trei clase: proprietarii funciari, capitalistii si muncitorii care primesc fiecare renta, profitul sau salariul, acesta reprezentând în conceptia sa principala problema în economia politica.

Salariul este considerat de D. Ricardo drept o parte din valoarea nou creata de lucratori si reprezinta pretul muncii. El îmbraca forma pretului natural al muncii – ce reprezinta mijloacele de subzistenta întretinerii lucratorului si familiei lui.

Pretul de piata – ca suma de bani.

D. Ricardo conceput salariul ca o marime relativa raportata la profit apreciind ca muncitorul creeaza o valoare noua care se împarte – o parte pentru salariul muncitorului si cealalta profitul întreprinzatorului. O crestere a salariului nu aduce nici o modificare în valoarea si valoarea de schimb a marfurilor ci modifica marimea profitului.

Profitul este definit ca un surplus de valoare nou creata de muncitor peste salariul lor si pe care întreprinzatorii proprietari si-o însusesc.

D. Ricardo leaga profitul de volumul capitalului si încearca sa explice existenta unei tendinte de egalizare a ratei profitului pe baza mecanismului oscilatiei preturilor si migratiunii capitalului între diferite ramuri ale activitatii sub impulsul luptei de concurenta.

Renta funciara – ca si profitul si renta este surplusul de valoare nou creata de lucratori peste salariu. D. Ricardo a reusit sa explice corect mecanismul formarii rentei funciare diferentiale, aceasta fiind determinata de fertilitatea pamântului, dar nereusind sa explice renta absoluta, obtinuta pe terenul cel mai slab productiv.

În conceptia lui D. Ricardo renta, salariul si profitul reprezinta o parte din valoarea nou creata.

Deoarece marimea partii salariatului trebuie sa corespunda cu valoarea minimului mijloacelor de subzistenta, cealalta parte din valoarea nou creata se distribuie între capitalisti si proprietarii funciari, apare si ea ca o marime obiectiv data, ceea ce înseamna ca orice crestere a rentei va determina inevitabil o scadere a profitului. Pe aceasta baza D. Ricardo a considerat ca în procesul repartitiei interesele capitalistilor si interesele proprietarilor funciari sunt opuse. De aici D.

Ricardo a considerat ca interesele proprietarilor funciari contravin intereselor societatii. Cresterea rentei funciare aduce dupa sine readucerea profitului iar în aceste conditii se reduc posibilitatile acumularii, sunt frânate investitiile si prin aceasta este limitata dezvoltarea evolutiei industriale si inevitabil dezvoltarea capitalista. Finalitatea urmarita de D. Ricardo ca reprezentant al burghezieiindustriale este necesitatea schimbului politicii economice în sensul abrogarii legii cerealelor – ce limita importul cerealelor în Anglia – si în perspectiva liberalizarea comertului international.