Doctrine Economice

1.1. De la liberalism la neoclasicism.

Liberalismul clasic a însemnat o etapă importantă în dezvoltarea ştiinţei economice, în anii de afirmare a virtuţii economiei de piaţă, stimulate de puterea capitalului şi de revoluţia industrială, de adâncirea diviziunii muncii şi de creşterea forţelor productive, de intensificarea schimburilor de mărfuri în interiorul ţărilor şi între ele, la scara întregii lumi, însă reacţiile împotriva liberalismului, venite din diverse direcţii, au constituit, sub anumite aspecte, impulsuri date dezvoltării teoriei economice clasice. Dar tot ele au pus în relief şi faptul că adaptarea ei la noile condiţii survenite în a doua jumătate a secolului trecut, cerea schimbări substanţiale în concepţia despre economie şi valorile ei, în metodă, ca şi în linia de conduită a dezvoltării ştiinţei economice. Schimbarea a avut loc în două direcţii principale: una sub forma revoluţiei marxiste; alta numită revoluţia marginalistă. Prin cea din urmă clasicismul a devenit neoclasicism, iar liberalismul- neoliberalism.

1.2. Revoluţia marginalistă.

În modelul neoclasic al economiei de piaţă se regăsesc multe din temeiurile celui clasic - automatismul funcţionării mecanismului economiei de piaţă, profitul ca motor al dezvoltării, proprietatea privată ca suport al ei, libera concurenţă ca dinamizator al economiei şi ca factor de progres etc. - dar adaptate la (şi nu de puţine ori completate cu elemente noi generate de noile) realităţi. Ele erau realităţile unor economii industrializate (vizavi de altele agrare), cu agenţi economici dispunând de poziţii monopoliste, cu vaste reţele instituţionale, iar rolul statului economic căpătase aspecte noi. De la statutul „paznic de noapte” al avuţiei oamenilor şi ţării se tindea spre statul „spoliator la lumina zilei”.

Schimbările survenite în economia de piaţă, divergenţele dintre interpretările fenomenelor macroeconoice, pe de o parte, şi slăbiciunile analizei celulei microeconomice, pe de altă parte, au generat noi reflecţii critice şi, totodată, constructive. Gândirea se structurează pe agenţi economici foarte activi, ale căror acţiuni determină întregul univers economic. „Această revoluţie în optică, sau această schimbare radicală de unghi de vedere, a declanşat dezvoltarea economiei. Această revoluţie, uneori numită marginalistă, este asociată în general cu trei mari nume care au inaugurat o epocă nouă în istoria gândirii economice. Este vorba de Karl Menger, de William Stanlez Jevson şi de Leon Walras. S-a spus adesea că aceşti trei autori ar fi descoperit sau inventat noţiunea de utilitate marginală, independent şi aproape simultan, la începutul anilor 1870... Era nouă va fi clasificată în general ca neoclasică... Analiza microeconomică modernă are în principal ca obiect studiul consumatorului, al producătorului şi al schimbului, sau în alţi temerni, utilitatea, productivitatea şi preţul.

Schimbarea fundamentală în teoria economiei de piaţă este legată de abordarea subiectivă a categoriilor şi legilor, acestea fiind privite prin prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă, în funcţie de gradul acuităţii nevoilor de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a dificultăţii de a le procura.

Prezenţa monopolurilor, oligopolurilor şi a concurenţei oligopoliste a prestat în direcţia admiterii existenţei unei concurenţe imperfecte, iar rolul sporit al statului în practică a determinat mari controverse, unele concesii şi în teorie.

Noul model al economiei de piaţă, numit neoclasic nu renunţă la ideea rolului „mâinii invizibile” în orientarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici, dar acţiunea ei este legată de factori subiectivi; în acest fel se distanţează de ideea lui „ laissez faire...”.

Teoria utilităţii ca şi cea a productivităţii marginale au fost dezvoltate de şcolile: austriacă (K. Menger, E. Bohm-Bawerk), engleză (E. St. Jevons, A. Marshall), americană (J. B. Clark, I. Fisher), elveţiană (L. Walras, V. Pareto), suedeză (K. Wicksell, G. Kassel) şi de alte şcoli de notorietate din perioada de până la criza din 1929-1933.

Pentru a ilustra mai bine caracterizarea generală a doctrinei liberalismului neoclasic, vom prezenta succint trei dintre cele mai reprezentative teorii: teoria utilităţii marginale, teoria repartiţiei sau a veniturilor şi teoria echilibrului economic general.

1.3. Teoria utilităţii marginale

Deosebirea esenţială dintre diferite categorii de liberali, în ce priveşte explicarea formării şi mişcării preţurilor, constă în faptul că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunuri economice care se schimbă), iar liberalii neoclasici de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă pe care o procură consumul bunului respectiv). Aceste deosebiri duc la concluzii diferite în ce priveşte izvorul, natura şi mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale şi explică exclusivismul adepţilor celor două teorii despre preţuri. Astăzi, după aproape un sfert de mileniu de investigaţii teoretice şi practice privind preţurile, controversele continuă.

Dacă liberalii clasici (Adam Smith, David Ricardo) considerau că mărfurile au două proprietăţi: utilitatea şi valoarea, liberalii neoclasici îşi concentrează atenţia numai asupra utilităţii bunurilor economice, ignorând valoarea sau confundând-o cu utilitatea. Ei spuneau că preţul bunurilor economice este expresia în bani a utilităţii acestor bunuri. Izvorul preţurilor este, după părerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor economice finale ( aprecierea subiectivă pe care o fac consumatorii cu privire la plăcerea ce o obţin din consum).

Susţinând că valoarea bunurilor economice decurge din utilitatea lor, Carl Menger a intenţionat să măsoare această utilitatea pe porţiuni mici (unităţi), pe baza unor principii din legile lui Gossen referitoare la circulaţia şi consumul bunurilor (legea utilităţii descrescânde pe măsura satisfacerii nevoilor de consum). El susţine că, pe măsura creşterii numărului de unităţi consumate din bunul economic respectiv, scade utilitatea individuală a fiecărei unităţi succesiv concumate. Mai sintetic, utilitatea bunuriloreste direct proporţională cu cantitatea consumată dintr-un bun. Mărimea preţului este determinată nu de orice fel de utilitate, ci numai de utilitatea marginală.