Economia agro-alimentară - Considerații Generale

România este deţinătoarea unui fond funciar de 23.839.000 hectare( 0,18% din suprafaţa Terrei, 4,8% din suprafaţa Europei ).

Din acest fond funciar, 62% adică 14.791.000 hectare reprezintă teren agricol împărţit astfel:

- 39,4% teren arabil;

- 14% păşuni;

- 6,1% teren agrigol acoperit cu fâneţe;

- 1,2% vii;

- 1,3% livezi;

Pentru un locuitor al româniei revine 0,65 hectare teren agricol, respectiv 0,41 ha. teren arabil.

Din suprafaţa totală a fondului funciar, 3,7%( pe lângă cei 62% ) reprezintă ape şi bălţi. Acestă zestre naturală favorizează cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, făcând din mediul natural o componentă extrem de importantă.

Conceptual, economia agro-alimentară cuprinde ansamblul activitaţilor ce concură la funcţionarea alimentaţiei la nivelul societăţii, angajând sectoare precum agricultura, industria agricolă şi alimentară, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industria şi serviciile care furnizează componente intermediare pentru filierile agro-alimentare, comerţul internaţional şi unităţile socio-economice de consum.

Economia alimentară concentrează toate activităţile legate de satisfacerea trebuinţelor nutriţionale manifestate prin raportul dintre trebuinţele biologice şi capacitatea de acces la hrană în paralel cu oferta de hrană şi sapacitatea de ofertare.

Manifestarea funcţională a unei economii agro-alimentare presupune integrarea agro-alimentară. Aceasta reprezintă un mecanism ce se desfăşoară atât pe plan micro-economic cât şi la nivel mezo şi macro-economic. Acest mecanism se manifestă prin angajarea agriculturii în procesul desfăşurării activităţii agro-alimentare.

Integrarea agro-alimentară stabileşte conexiuni funcţionale simple şi eficiente între producţie, valorificare şi consum, realizând veritabile filiere integrate pe produse sau grupe de produse. Finalitatea acestor acţiuni se manifestă de regulă într-un produs cu grad înalt de prelucrare, produs ce este oferit consumatorului.

Procesele integrative se caracterizează prin doi vectori definitorii:

- creşterea calitativă;

- eficienţa;

Aceşti vectori stimulează orice motivaţie tehnologică.

Caracterul vital al hranei, sensibilitatea socială a acestui domeniu şi alocarea relativ redusă de resurse face din integrarea agro-alimentară un fenomen de prim rang sub aspectul importanţei economice. Pot fi identificate trei forme de integrare agro-alimentară:

1. Integrarea verticală-urmăreşte gestiunea unui produs de la materia primă (agricolă) spre produsul alimentar final, delimitând filiere pe produse. Sub aspect managerial centrul decizional controlează fluxul unei filiere.

2. Integrarea orizontală-urmăreşte organizarea producătorilor preponderent în sistemele cooperatiste, de obicei în amonte sau în aval de producţia agricolă. Rezultă că un centru decizional controlează un stadiu al filierelor.

3. Integrarea circulară-antrenează simultan sau succesiv activităţi din acelaşi stadiu orizontal şi pe flux vertical.

Modelul de funcţionalitate al integrării are în vedere tipul de activitate desfăşurată de participanţii la integrare, precum şi modul în care acesta intră în raporturile economice. Se cunosc trei tipuri de sisteme structurale de integrare care-şi interferează câmpurile:

1. Sistemul agenţilor operatori;

2. Sistemul centrelor decizionale;

3. Sistemul de relaţii;

Sistemul agenţilor operatori cuprinde cele şapte sectoare preponderente de activităţi agro-alimentare şi anume:

a) agricultura - exploataţiile agricole cu şi fără pământ;

b) industria agricolă şi alimentară ;

c) distribuţia produselor agricole şi alimentare;

d) restaurantele şi alte unităţi de acest tip;

e) industria şi serviciile ce furnizează produsele intermediare şi echipamente specifice;

f) comerţul internaţional;

g) unităţile socio-economice de consum;

Sistemul centrelor decizionale cuprinde:

a) tipul cooperatist – unde integrarea agricultorilor este în fapt o asociere a producătorilor independenţi de regulă pentru activităţi în aval prin structuri cooperatiste piramidale şi grupuri de iniţiere profesională sau de alt tip;

b) tipul industrial – unde organizaţiile puternice reprezentative, marile întreprinderi din sfera construcţiilor sau elementele industriilor producătoare integrează activităţile agro-alimentare de la producătorii agricoli până la consumatorul final;

c) tipul autointegrării ( sistemul microintegrării ) – unde producătorii agricoli caută nişe ale producţiei agro-alimentare de regulă înguste şi strict specializate în scopul realizării unor produse specifice de calitate în unităţi de producţie proprii care de obicei au dimensiuni mici ( forme agricole pentru produse ecologice );

Sistemul de relaţii – este determinat de modalităţile tipice agro-alimentare:

a) integrarea contractulă – unde coordonarea activităţilor filierelor este realizată prin contracte;

b) integrarea prin proprietate – se caracterizează prin fuziunea întreprinderilor, prin controlul majorităţii acţiunilor şi prin organizarea de filiere;

c) alte tipuri de forme de integrare ca rezultat al combinărilor în diferite proporţii ale primelor două tipuri de integrări (a, b );

Din punct de vedere macro-economic, integrarea agro-alimentară se realizează pe mai multe planuri şi anume:

1. Integrarea internaţională – se manifestă prin marile organizaţii de tipul F.A.O. , U.E. sau alte organizaţii şi înţelegeri organizaţionale.