Economia de piață - piața concurentă și prețul

Economia de piaţă este o modalitate eficientă şi complexă, restructurată şi dezvoltată de mai bine de două secole, prin care se realizează activitatea economică.

Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază mecanismul generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la bunurile economice este reglat prin preţ.

În plan istoric, acţiunile oamenilor pentru acoperirea cerinţelor de viaţă au creat diferite forme de realizare a activităţilor economice. Astfel, de la economia naturală caracterizată prin autosatisfacerea nevoilor personale ale producătorilor şi ale familiilor lor s-a trecut la economia de schimb, în care crearea şi adâncirea diviziunii sociale a muncii a transformat produsele in mărfuri, adică destinate pieţei. Această transformare a favorizat evoluţia economiei de la forma de schimb nonmonetar (marfă contra marfă) către economia modernă de schimb monetar.

În esenţă, aceasta reprezintă economia de piaţă actuală, unde se realizează produse destinate pieţei şi moneda are funcţiile de mijloc de schimb, de plată şi de evaluare a rezultatelor.

Înţelegerea esenţei şi trăsăturilor economiei de piaţă, ca şi cunoaşterea ei atât teoretică, cât şi prin prisma unor experienţe naţionale, sunt neîndoielnic necesare şi utile într-o perioadă în care se caută modalităţi şi soluţii adecvate pentru transformarea economiei româneşti într-o economie capabilă să răspundă unor exigenţe deopotrivă economice şi social-umane.

Se ştie că statele occidentale avansate se bazează pe o economie de piaţă concurenţială şi de aceea dezvoltarea unei societăţi civilizate şi democratice este tot mai frecvent legată de existenţa acestui sistem economic.

Realităţile contemporane demonstrează însă că economiile occidentale nu pot fi apreciate ca economii de piaţă „pure” şi că mecanismele pieţei nu sunt întotdeauna şi în mod absolut benefice, costurile sociale putând contrazice chiar şi cele mai generoase structuri şi strategii. O abordare lucidă şi pătrunzătoare a „realului”, a „concretului”, faţă în faţă cu „idealul”, cu „modelul teoretic” apare oportună.

2.1. Trăsăturile economiei de piaţă

Încercând să definim economia de piaţă contemporană am putea să o considerăm ca o economie a cărei organizare şi funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei în cadrul unui regim liberal (legislativ, instituţional, politic, etc.) bazat pe proprietatea privată şi fără acţiuni restrictive ale statului.

Ca urmare, producţia, repartiţia, schimbul, consumul se pot realiza pe baza liberei iniţiative. Fiecare individ/persoană este liber:

- să întreprindă, organizeze, gestioneze şi să conducă o activitate economică;

- să producă şi să obţină un venit pe care să-l cheltuiască după propria voinţă / dorinţă;

- să economisească o parte din disponibilităţile de venit;

- să-şi urmărească propriile interese economice ţinând însă cont de necesitatea armonizării acestora cu interesele generale ale societăţii.

Desigur există anumite limitări din punct de vedere legislativ, dar acestea reprezintă mai degrabă reguli generale, organizaţional-funcţionale, de respectare a ordinii publice, norme sanitare etc.

Folosind o definiţie mai restrânsă: economia de piaţă desemnează sistemul economic în care piaţa reprezintă dimensiunea cardinală a acestuia, cantităţile produse şi preţurile depinzând de confruntarea dintre cerere şi ofertă şi nu de o planificare centralizată.

Ca sinteză a ceea ce există în prezent în ţările occidentale, economia de piaţă se defineşte prin următoarele trăsături:

1. Este o economie multipolară, în sensul că este constituită din numeroase centre distincte de iniţiativă, decizie, organizare, gestiune şi conducere a unei activităţi economice. Aceste centre reprezintă agenţi de producţie, de ofertă de factori, de consum, legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb, respectiv operaţiuni de vânzare-cumpărare. Fiecare agent economic are un comportament propriu, diferenţiindu-se de ceilalţi prin raţionalitate, orizont, forţă şi influenţă economică.

2. Este o economie descentralizată – întrucât deciziile sunt luate de către agenţii economici independenţi, acţiunile acestora fiind coordonate prin intermediul pieţei, al fluxurilor monetare, unităţile din economie fiind legate între ele, prin schimburile de activităţi, respectiv bunuri şi servicii. Deşi fiecare agent economic are autonomie în domeniul său, funcţionarea economiei descentralizate nu este consecinţa doar a iniţiativelor şi acţiunilor micro, ci şi a unor macrodecizii referitoare la legăturile dintre agenţii economici, a cadrului juridic şi instituţional al activităţii economice şi a cerinţelor de vocaţie naţională şi globală care depăşesc orizontul şi posibilităţile fiecărei unităţi. Din acest punct de vedere economia de piaţă este opusă economiei centralizate care este organizată, gestionată şi condusă de stat.

Şi în economia de piaţă se iau decizii la nivelul economiei naţionale, dar acestea nu lezează, anulează şi nu introduc restricţii, ci reprezintă acţiuni de importanţă naţională.

3. Este o economie de întreprindere – deoarece spaţiul micro-economic este fundamental pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea asigurând legătura între diferitele categorii de pieţe, între oferta şi cererea finală. De aici, rezultă rolul central al întreprinzătorului care, prin intermediul mecanismului de piaţă combină factorii de producţie separaţi din punct de vedere juridic şi economic şi compară preţurile acestora, ghidându-se în activitatea sa de raportul dintre cost şi preţ de vânzare.

4. Este o economie de calcul în expresia monetară – căci moneda, numitor comun al activităţii agenţilor economici, satisface cerinţa de estimare şi cuantificare a costurilor şi a rezultatelor. Prin intermediul monedei, agenţii economici au posibilitatea să efectueze multiple şi diverse calcule economice, eşalonate în timp, care stau la baza propriilor strategii, raţionalităţi, decizii şi comportamente. Preţurile, ca expresii monetare ale relaţiilor dintre bunuri indică şi măsoară resursele şi necesităţile economice între care se tinde să instaureze un echilibru.

5. Este o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi obiectivul central la întreprinderii, motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic. Pentru realizarea lui, agenţii economici nu sunt limitaţi decât de propriile lor capacităţi şi competenţe şi de respectarea drepturilor celorlalţi agenţi. Exprimând diferenţa dintre încasări şi cheltuieli, profitul depinde esenţial de condiţiile de piaţă. Justificat adesea ca fiind remunerarea spiritului de iniţiativă şi de inovaţie, a capacităţii de întreprindere şi de risc, profitul apare ca un venit rezidual al întreprinzătorului, ce îndeplineşte un rol de recompensă şi sancţiune a acestuia pentru calităţile activităţii sale. Întrucât profitul ocupă locul central în raţionamentul întreprinzătorului, concret obiectivul de maximizare a acestuia este permanent şi pe termen lung, alte obiective putând avea prioritate pe termen scurt.