Economia întreprinderii

Nu există o definiţie exactă întreprinderii, însă astăzi, ea poate fi considerată ca un flux obţinut de un consens între diferite discipline. Vorbind de întreprindere la fel ca de o realitate unică şi omogenă ar putea fi considerat un abuz de limbaj. Ce este comun între IMM-uri şi o firmă multinaţională, între o fermă şi o întreprindere aeronautică? Înainte de a răspunde la această întrebare, se pare necesar să se prezinte elementele de diversitate ce caracterizează întreprinderea: diversitatea formei juridice, activităţi, modele de clasificare, constrângerile externe.

1. Puncte cheie

Dacă ar trebui să definim întreprinderea ne-am putea opri la următoarele:

• Este dificil pentru a impune o singură definiţie pentru înţelesul unui cuvânt de genul asta, să aplicăm (o definiţie corectă) unui complex industrial, firmă de consultanţă sau un mic comerciant.

• „Orice unitate juridică, persoana sau societatea care, cu autonomie de decizie, produce bunuri şi servicii”.

• Întreprinderea este o entitate foarte complexă şi trebuie să fie utilizată simultan ca un actor economic, realitate umană şi realitate socială.

• unitate economică de producţie, de prestaţii de servicii sau de comerţ, acţiune pornită din iniţiativă personală.

• reprezintă o verigă organizatorică a economiei naţionale care realizează unirea factorilor de producţie (capital şi muncă) în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări, servicii, informaţii) în funcţie de cerinţele pieţei, pentru obţinerea de profit.

II. Elemente analitice

A. Diversitatea abordărilor

Întreprinderea reprezintă “celula economică” de bază, creatoare de valori în cadrul unei economii naţionale, prin intermediul unei multitudini de procese de diferite naturi ce au loc în cadrul perimetrului de activitate al acesteia. În concepţie sistemică, întreprinderea este considerată ca fiind un sistem deschis, cu intrări, cu procese/prelucrări, cu ieşiri şi cu un sistem propriu de autocontrol.

Astfel, întreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursă de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autorităţilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilităţi, un client pentru diverşi fabricanţi, producători sau prestatori de servicii, un client pentru bănci etc. Întreprinderea este în centrul unei reţele cvasi-infinite de raporturi juridice şi de interese economice, sociale şi chiar politice. Dispariţia unei întreprinderi ar însemna pierderea locurilor de muncă, creşterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, că salariaţii, statul, comunităţile locale, băncile şi chiar creditorii chirografari (denumiţi “stakeholders” în teoria guvernării corporatiste) sunt interesaţi în supravieţuirea întreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar în contra intereselor titularului întreprinderii sau ale acţionarilor acestuia. Din perspectivă economică şi socială, întreprinderea transcende titularului său, care rămâne, totuşi, din perspectiva juridică, titularul întreprinderii şi, în esenţă, persoana care trebuie să suporte riscul economic al întreprinderii sale.

A1. Întreprinderea actor al economiei

Întreprinderea este o realitate economica tangibilă, care poate fi uneori desprinsă –nu numai teoretic – de titularul său. Spre exemplu, dacă titularul întreprinderii are dificultăţi economice, întreprinderea poate fi cedată unui terţ, care va deveni titularul întreprinderii, dar care nu va prelua şi datoriile fostului titular. Cesiunea întreprinderii este frecvent întâlnită în procedurile de insolvenţă, dar ea poate fi imaginată şi în afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolvenţei.

Întreprinderea poate fi abordată din diferite puncte de vedere. J. G. Merigot caracterizează foarte sugestiv întreprinderea ca fiind:

- realitate ce se prezintă sub forme diferite şi în continuă mişcare, care este influenţată de domeniul de activitate, de mărimea acesteia, de forma juridică, etc.;

- realitate vie, datorată faptului că este creată, menţinută în viaţă prin funcţiile sale fundamentale, că se dezvoltă şi cunoaşte dificultăţi ce pot să o ducă la faliment;

- realitate multidimensională, prin faptul că este un centru de producţie şi de repartiţie a veniturilor, un loc de muncă şi de acţiune în comun şi o reţea de reacţii complexe cu mediul său;

- realitate unitară, adică un întreg cu propria sa identitate.

La rândul lor, P. Lauzel şi R. Teller definesc întreprinderea ca fiind "o grupare umană ierarhizată, care pune în operă mijloace intelectuale, fizice şi financiare pentru extragerea, transformarea, transportarea şi distribuirea bogăţiei sau producerea de servicii în conformitate cu obiectivele definite de o echipă de conducere, ce face să se intervină în vederea motivării profitului şi utilităţii sociale".

Întreprinderea poate fi abordată după diferite puncte de vedere:

- întreprinderea constituie un centru de decizie autonom;

- este o unitate de producţie care transformă intrările în produse şi servicii;

Figura 1. Întreprinderea

- este o unitate de repartiţie şi cheltuieli.

Vânzându-şi producţia pe pieţele din aval, întreprinderea realizează valoarea creată prin activitatea de transformare a materiilor prime şi a produselor semifinite, cu

ajutorul mijloacelor de muncă, în produse finite. O mare parte a valorii adaugate creată este distribuită de întreprindere altor agenţi economici, constituind veniturile acestora.