Economia Muncii

1. Definirea pieţei muncii

- Piaţa muncii - poate fi definită ca spaţiul economic în care tranzacţionează, în mod liber, deţinătorii de capital în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă în calitate de vânzători, în care prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere dintre agenţii economici, altor mecanisme specifice, cererea şi oferta de muncă se ajustează.

- Într-o formulă mai concentrată, piaţa muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii libere ale agenţilor economici, prin intermediul salariului real, al cererii şi ofertei de muncă.

- Forţa de muncă este acea „marfă” de tip deosebit care se află în proprietatea, în posesiunea şi la dispoziţia oricărei persoane. Această persoană apare pe piaţă drept vânzător al resursei pe care o deţine, capacitatea sa de muncă. Cu toate că spre cumpărare şi utilizare întreprinzătorului îi este oferită capacitatea de muncă a lucrătorului, obiectul tranzacţiei pe piaţa muncii este totuşi munca (sau serviciul de muncă) concretizată în capacitatea de muncă oferită de către lucrător întreprinzătorului într-o perioadă concretă de timp. Astfel, şi în contractul individual de muncă obiectul tranzacţiei reprezintă nu întreaga capacitate de muncă a individului, ci doar serviciile de muncă de o anumită calitate, prestate într-o anumită perioadă de timp.

Piaţa muncii nu este o piaţă de sinestătătoare. Ea este influenţată de diverşi factori socio-economici, demografici, sociali. Cei mai importanţi dintre factorii de influenţă asupra pieţei muncii sunt următorii:

-progresul tehnic şi productivitatea socială a muncii;

-procesele demografice şi de emigrare-imigrare;

-caracteristicile culturale şi comportamentale ale populaţiei;

-nivelul de educaţie şi de calificare a forţei de muncă;

-producţia şi capitalul;

-condiţiile de muncă, în special, durata zilei de muncă etc.

În definirea pieţei muncii se porneşte de la următoarele premise metodologice:

-locul şi funcţiile factorului uman în sistemul economic;

-rolul pieţei muncii în cadrul sistemului existent de pieţe;

-agenţii economici care se întâlnesc pe această piaţă atât în calitate de purtători ai cererii, cât şi în cea de purtători ai ofertei de muncă;

-gradul de organizare şi libertate a acestora în reglarea ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, inclusiv raportul de forţe dintre ei;

-legităţile care guvernează formarea cererii şi ofertei de muncă;

-mecanismele care intervin în funcţionarea pieţei muncii, fie ca mecanisme de piaţă pură cu salariul în calitate de preţ al muncii, libera concurenţă între agenţii economici, fie ca mecanisme care intervin pe diferitele pieţe imperfecte.

Reieşind din conţinutul pieţei muncii, elementele definitorii ale acesteia sunt:

-actorii sociali de pe piaţa muncii – putătorii cererii şi ofertei de muncă;

-actele normative care reglementează raporturile de pe piaţa muncii;

-conjunctura pieţei muncii – echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă care determină nivelul salariului de echilibru şi cel al ocupării forţei de muncă;

-instituţiile de pe piaţa muncii;

-sistemul de securitate socială de pe piaţa muncii.

-Piaţa muncii trebuie privită într-o dublă ipostază:

-ca o entitate închisă , ca un subsistem al economiei de piaţă în care mecanismele proprii (cererea şi oferta de muncă) se ajustează;

-ca un sistem deschis, cu intrări şi ieşiri, cu legături complexe cu toate celelalte subsisteme sociale.

-Piaţa muncii se poate referi la o localitate, la o zonă mai mică sau mai mare sau chiar la întreaga economie. Prin urmare, piaţa muncii poate avea raze de extindere diferite. În cazul forţei de muncă necalificate sau de calificare inferioară, raza este mică, nevoile de forţă de muncă putându-se satisface la nivelul unei localităţi. Pe măsură însă ce nivelul de calificare al forţei de muncă creşte, aceasta este mai rară, iar raza de extindere a pieţei muncii devine mai largă, uneori la nivelul întregului teritoriu al ţării sau la nivelul pieţei muncii internaţionale.

Gradul de extindere a pieţei muncii.

Reieşind din considerentul că mecanismul pieţei muncii se realizează în cea mai mare parte în sfera de schimb a activităţii economice, unde se negociază munca viitoare (or, în sfera de producţie cantitatea de muncă, negociată şi tranzacţionată, doar se materializează în anumite utilităţi), purtătorii ofertei de muncă sunt reprezentaţi de următoarele grupuri de persoane:

-acei care nu au de lucru, dar doresc să muncească şi caută un loc de muncă (şomerii);

-acei care au un loc de muncă, dar sunt nemulţumiţi de acesta şi se află în căutarea unui nou loc de muncă;

-cei care au un loc de muncă, dar riscul de a-şi pierde locul de muncă este destul de mare, fapt ce îi impune să se afle în proces de căutare a unui nou loc de muncă.

La rândul ei, cererea de muncă, concretizată în piaţa locurilor de muncă, parte componentă a pieţei muncii, include totalitatea locurilor vacante de muncă atât de la întreprinderile care funcţionează, cât şi de la întreprinderile nou-formate, precum şi locurile de muncă ocupate de lucrători care nu corespund cerinţelor angajatorului şi, prin urmare, care vor deveni de curând vacante.

În altă interpretare pe piaţa muncii oferta de muncă se concretizează în populaţia economic activă, iar cererea de muncă reprezintă totalitatea locurilor de muncă ocupate şi cele vacante. Adepţii acestei poziţii sunt de părerea că persoanele ocupate în câmpul muncii nu pot fi considerate ocupate permanent, prin urmare, şi ele vor fi prezente pe piaţa muncii. Or, procesul de producţie este întotdeauna însoţit de diverse schimbări care generează mobilitatea (profesională, calificaţională, teritorială etc.) a lucrătorului, inclusiv, schimbarea statutului ocupaţional.