Economie

1.1. Obiectul economiei politice

Formarea economiei politice si, în general, a stiintei economice a reprezentat un proces complex si îndelungat, ce a avut la baza atât dezvoltarea economica si cresterea complexitatii proceselor si fenomenelor economice, cât si aprofundarea cunoasterii realitatii prin îmbunatatirea continua a metodelor si mijloacelor de investigare a acesteia.

Termenul de economie politica este folosit pentru prima data de catre Antoine de Montchrestien în lucrarea sa intitulata Tratat de economie politica închinat regelui si reginei-mama (1615). Etimologia conceptului provine de la cuvintele din limba greaca: oikos-gospodarie, nomos-lege, principii, polis-oras, cetate. În traducere libera, prin economie politica se întelege legea administrarii cetatii. Interpretarea care se dadea la început economiei politice era de administrare a (patrimoniului) bunurilor cetatii, statului, si nu a patrimoniului individual, privat, însa regulile descoperite de economia politica sunt valabile atât pentru activitatile unui om, cât si pentru activitatea unui popor1.

De-a lungul timpului, economia politica a primit o multime de definitii, ideea de baza care apare la majoritatea autorilor fiind legata de necesitatea optimizarii raportului între resursele limitate si nevoile umane nelimitate. Raspunsul la întrebarea care este obiectul economiei politice ? nu este usor de dat, având în vedere diversitatea conceptiilor formulate de diferitele curente de gândire economica, fiecare cu propria definitie.

Într-o definire mai generala, putem aprecia ca obiectul economiei politice îl constituie studierea fenomenelor si proceselor economice care au loc în domeniul productiei,

1 Ciucur D., Gavrila I., Popescu C-tin  Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2001, p.20 3

repartitiei si al consumului de bunuri materiale si servicii, a relatiilor cauzale, a legilor si categoriilor economice pe diferite trepte ale evolutiei societatii, oferind o modalitate stiintifica de gândire si actiune subordonata obiectivelor legate de satisfacerea cu resurse limitate a trebuintelor nelimitate ale indivizilor si societatii. Mai concret, economia ca stiinta are ca obiect de studiu cunoasterea, descrierea, explicarea si prezentarea realitatilor economice, raspunzând la întrebari precum: ce sa se produca, cât, cum si pentru cine, în conditiile raporturilor antagoniste dintre resurse si nevoi.

În raport cu nivelul de structurare al activitatilor economice contemporane, pot fi delimitate urmatoarele ramuri principale ale stiintei economice: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia si mondoeconomia.

Microeconomia este acea ramura a stiintei economice care studiaza unitatile economice individuale, structurile si comportamentele lor (gospodarii individuale, firme, banci, administratii etc.), precum si interrelatiile dintre aceste unitati elementare. Microeconomia raspunde la întrebari de tipul: Ce produse poate sa produca firma X ?, De la ce nivel al productiei, firma Y poate înregistra profit ? etc.

Mezoeconomia este abordarea care urmareste sa studieze economia din punctul de vedere al ramurilor si sectoarelor acesteia. Altfel spus, mezoeconomia, tinde sa constituie reteaua intermediara dintre microeconomie si macroeconomie.

Macroeconomia este acea ramura a stiintei economice care cerceteaza marimile globale dintr-o economie, numite agregate, interdependentele dintre diferitele variabile globale ale economiei si sistemul economic al unei tari în totalitatea sa. Dintre marimile agregate contemporane cele mai semnificative sunt: indicele general al preturilor, productia unei tari (PIB-ul), venitul national, somajul, inflatia, deficitul bugetar, soldul balantei de plati externe si datoria externa etc. Macroeconomia raspunde la întrebari de tipul: Care sunt caile prin care poate fi majorat ritmul de crestere economica ?, Care este relatia de interdependenta dintre rata inflatiei si nivelul somajului ? , Care sunt principalele efecte ale reducerii fiscalitatii ?etc.