Economie

Scopul activităţii economice este de a satisface trebuinţele oamenilor. Iată de ce ea consistă în a produce bunuri şi servicii, ale supune schimbului, destinaţia finală fiind consumul.

Dar nevoile oamenilor - chiar cele materiale - sunt nelimitate, câtă vreme resursele necesare pentru a le acoperi sunt relativ restrânse. Ştiinţa economică este deci ştiinţa alegerii economice optime.

A produce înseamnă a transforma, cu ajutorul muncii umane însoţite de cea a maşinilor, materiile prime în bunuri mai elaborate. Producţia implică posibilitatea schimbului, în măsura în care un individ sau un stat nu poate produce singur cele necesare propriului consum. Astfel, se instaurează o diviziune a muncii, din ce în ce mai specializată.

Schimbul devine mijlocul cel mai comod pentru a face diferitele resurse să comunice între ele. Schimbul este, totodată, o activitate economică şi un liant social, cu precizarea că, în anumite societăţi, repartiţia autoritară, sau măcar dirijată, a resurselor poate să se substituie schimbului. Economiştii s-au obişnuit a distinge între bunuri materiale şi servicii, prin natura lor imateriale. Dar nu toate bunurile sunt bunuri economice. Există, spre exemplu, aerul, liber accesibil şi abundent (mai puţin cel poluat, desigur). Un bun devine economic începând din momentul în care el este dorit, solicitat, adică el prezintă o utilitate, dar fiind disponibil în cantităţi limitate, fiind relativ rar. Se spune că bunurile şi serviciile sunt mărfuri dacă ele fac obiectul unui schimb pe piaţă, în cantităţi şi la preţuri determinate. Bunurile, ca şi serviciile pot fi non-vandabile, dacă sunt gratuite sau cvasi-gratuite în momentul consumului, ceea ce vrea să însemne că ele sunt fie donaţii (daruri), fie producţie publică finanţată prin impozite.

A consuma - în înţelesul consacrat al termenului - înseamnă a utiliza un bun sau un serviciu, transformându-l într-un produs prin încorporare (consum intermediar), sau distrugându-l (consum final). Cu precădere, întreprinderile sunt cele care recurg la consumuri intermediare pentru a produce, iar menajele, la consumuri finale. Intr-o economie de piaţă, consumul implică cel mai adesea o cheltuială.

Pe de altă parte, trebuie satisfăcute nevoile crescânde o dată cu nivelul de dezvoltare materială a societăţii umane. Nevoile sunt potenţial nelimitate, dar ele sunt socialmente definite, dincolo de câteva nevoi fiziologice elementare. Graţie imaginaţiei omului, expresia trebuinţelor acestuia nu are limite, dar ea funcţionează plecând de la un model cultural şi spiritual care aparţine societăţii sau mediului înconjurător. Sistemul trebuinţelor reflectă obiceiurile, înzestrările, constrângerile şi aspiraţiile unei anumite conjuncturi spaţio-temporale. Prin urmare, dacă nevoile sânt potenţial nelimitate, iar resursele necesare producerii bunurilor şi serviciilor sunt invariabil limitate, ştiinţa economică, ca ştiinţă a alegerii optime, trebuie să răspundă la trei întrebări:

- Ce trebuie produs?

- Cu ce trebuie produs?

- Pentru cine trebuie produs?

Raritatea relativă a mijloacelor conduce la a ierarhiza nevoile şi a lupta contra risipirii resurselor. In consecinţă, ştiinţa economică poate fi definită şi ca arta economisirii resurselor rare, pentru satisfacerea nevoilor clasate într-o anumită ordine de priorităţi. Tinzând către raţionalitate, ştiinţa economică este o ştiinţă umană care are pretenţiile ştiinţelor exacte. Este o ştiinţă umană în măsura în care studiază comportamentele umane şi are pretenţii de ştiinţă exactă deoarece s-a format în cadrul unei paradigme a comportamentelor maximizatoare sau minimizatoare (de unde recursul la matematici).

Paradigma – defineşte un ansamblu de teorii, tehnici şi valori împărtăşite de comunitatea oamenilor de ştiinţă, o matrice a ştiinţei ce furnizează armătura conceptuală a cercetării; ea conţine generalizări simbolice, care permit construcţia de rafinamente logice şi matematice şi joacă rolul de legi sau definiţii.

Funcţie de nivelul de analiză, distingem între microeconomic, ce studiază comportamentul unui singur agent economic (consumator sau producător), şi macroeconomie, ce studiază ansamblul comportamentelor agregate.

Diferiţii actori ai vieţii economice pot fi grupaţi în sectoare instituţionale, astfel: