Economie

Capitolul I

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

1.1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Într-o economie naţională, piaţa nu poate îndeplini toate funcţiile necesare pentru a se ajunge la o alocare optimă (eficientă) a resurselor. De aceea, există numeroase motive pentru care este nevoie de un sector public: stimularea concurenţei, asigurarea unor cantităţi de bunuri care nu pot fi furnizate în mod adecvat de către sectorul privat, rezolvarea problemei externalităţilor, impunerea unor obligaţii contractuale, redistribuirea veniturilor şi a bogăţiei, promovarea politicilor macroeconomice.

Sectorul public este prezent în viaţa economică în mai multe modalităţi. Nu există economie de piaţă în care sectorul public, mai mult sau mai puţin să nu se regăsească, direct sau indirect, între factorii care influenţează şi orientează agenţii economici, respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care capătă atributul de public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învăţământ public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică, opinie publică, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activităţi economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu asigurarea calităţii produselor alimentare realizate de societăţi comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public este implicat în furnizarea de servicii (şi, în unele cazuri bunuri), ale căror cantităţi şi sortimente nu sunt determinate de dorinţa consumatorilor, ci de decizia guvernanţilor. Această definiţie nu surprinde întreaga dimensiune a activităţii sectorului public, dar conţine elementul-cheie conform căruia sectorul public este rezultatul unui proces decizional politic la nivelul colectivităţii publice şi nu este rezultatul unui proces decizional de piaţă. Guvernele se bazează pe puterea lor coercitivă, în timp ce pieţele presupun relaţii voluntare din partea participanţilor.

Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă proprietatea publică. Ca subiecţi de proprietate publică se pot identifica toate agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societăţile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adică cele care pierd cel puţin o trăsătură a bunurilor publice în anumite condiţii de piaţă.

Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu factorii care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării resurselor în mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societăţii.

1.2. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adică acea parte a economiei în care se regăseşte proprietatea publică cuprinde societăţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei publice centrale, locale şi de securitate socială, precum şi o parte considerabilă a fondului funciar.

a) Regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate publică constituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament, industria energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).

Regiile autonome se înfiinţează prin hotărâre a guvernului dacă sunt întreprinderi de interes naţional sau prin hotărârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, dacă sunt întreprinderi de interes local.

Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune economică şi autonomie financiară.

Aceasta înseamnă că regiile autonome trebuie să îşi acopere din venituri toate cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu aprobarea ministerului de resort depăşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însă se impune determinarea acestui cuantum şi posibilităţilor de compensare a pierderilor.

Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând ca restul să fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervă şi de dezvoltare a societăţii, precum şi pentru unele activităţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacă însă, regia autonomă înregistrează pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la bugetul de stat.