Economie europeană

CURSUL 1

FUNDAMENTELE ECONOMIEI EUROPENE

1.1 Rolul statului in economiile europene

. Intervalul 1945–1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent de creştere, stabilitate şi coeziune. Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost remarcabile:

• Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor);

• Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;

• Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat.

Perioada 1974-1985 este perioada „eurosclerozei”, când ritmul anual de creştere a PIB al UE atinge cu greu 2%, iar PIB/loc 1.7%; Media inflaţiei a urcat la 11%, iar rata şomajului a crescut de la mai puţin de 3% în 1974, la 10% în 1985. Combinaţia de creştere încetinită şi şomaj ridicat, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, a dus la creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, cu serioase consecinţe asupra finanţelor publice. Ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 şi 49% în 1985 (o creştere de 13 p.p. faţă de 1970). Creşterea spectaculoasă a cheltuielilor publice a fost finanţată parţial prin venituri publice suplimentare (care au crescut cu până la 8 p.p.) şi, parţial, prin împrumuturi (care cresc între 1970 şi 1985 cu 5 p.p). La mijlocul anilor ’80, Europa se înscrisese pe o spiralã negativã: ritmul redus de creştere al PIB şi al ocupării însemna o creştere a cheltuielilor publice, ceea ce implica necesitatea unor venituri publice în creştere, care, în schimb, solicitau contribuţii sociale mai mari (între 1970 şi 1985, acestea au crescut în PIB cu circa 5 p.p.) dar şi impozite directe mai mari (o creştere de aproape 3 p.p între 1970 şi 1985). Pe fondul acestor evoluţii s-a înregistrat reducerea

înclinaţiei spre investire, consecinţele directe fiind reducerea producţiei şi a gradului de ocupare.

Ca urmare, în perioada 1986–2000 ţările membre ale UE au făcut unele progrese:

• inflaţia a fost redusă la nivelurile anterioare anului 1973, media fiind de 3.5%, iar după 1994, ea nu a mai depăşit 3%;

• rata şomajului a rămas ridicată, peste nivelul din 1973, media fiind de 9%;

• creşterea economică a fost modestă: 2.5% pentru PIB şi 2.2% pentru PIB/locuitor.

1.2.2. MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Uniunea Europeană este o construcţie cu totul specială în peisajul grupărilor economice integraţioniste, reprezentand:

a. cea mai mare dimensiune economică

b. cele mai puternice elemente de supranaţionalitate

c. cel mai mare progres pe calea integrării politice

d. singura grupare cu mecanisme proprii de redistribuire

UE are o fizionomie particulară: nu este nici o organizaţie internaţională sau o confederaţie de state, dar nici un stat federal. Are însă trăsături care corespund în parte fiecăruia dintre conceptele de mai sus.

Organizaţie internaţională:

- asociaţie voluntară între state, în cadrul căreia multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre conducătorii acelor state

- nici unul dintre liderii săi nu este ales direct, fiind fie numiţi, fie deţinând funcţii ex officio

- nu are nici forţe armate, nici forţe de poliţie

Confederaţie

- nu este subiect de drept internaţional

- are la bază unul sau mai multe tratate internaţionale

- cu o singură excepţie (alegerea Parlamentului European), cetăţenii nu au nici o legătură directă cu instituţiile aflate la nivel confederal

- statele membre îşi păstrează atribute esenţiale ale suveranităţii (sisteme juridice proprii, forţe armate, dreptul de a semna tratate bilaterale cu alte ţări etc)

- are resurse financiare limitate, care nu sunt obţinute printr-un sistem fiscal propriu

- chiar dacă are simboluri oficiale (imn şi drapel), acestea nu înlocuiesc din punctul de vedere al ataşamentului cetăţenilor simbolurile oficiale naţionale

Spre deosebire de confederaţiile cunoscute în istorie, a progresat mult mai mult pe calea armonizării politicilor interne, decât a celor externe.

Federaţie:

- suveranitatea membrilor nu este deplină, fiind cedată nivelului central în anumite domenii;

- tratatele constitutive au valenţe constituţionale, sunt interpretate şi protejate de o Curte de Justiţie la nivel central;

- monedă comună;

- reprezentanţi aleşi direct de cetăţeni (în Parlamentul European);

- legislaţia europeană are efect direct în dreptul intern al statelor membre, conferind drepturi şi cetăţenilor, nu doar statelor;

- evoluează către un spaţiu judiciar comun şi un sistem de apărare comun

Aceste trăsături sunt cele ale unui stat federal în stare embrionară.

Potrivit lui Joseph Weiler, UE combină o structură legală federală cu una politică confederală (sau inter-guvernamentală). UE a acceptat o disciplină (cvasiconstituţională), caracteristică federalismului, fără a deveni însă un stat federal. În fapt, a devenit o entitate federală non-statală, ale cărei decizii sunt acceptate în mod

voluntar de entităţile constitutive, fără a fi sprijinite de modelele de clasice de coerciţie ierarhică utilizate de statul modern.

În măsura în care Uniunea Europeană are atributele unui stat federal, acesta are trăsături particulare:

a) este, prin excelenţă, o putere civilă, fără prerogatoive şi influenţă în domeniile care reclamă putere militară şi forţă coercitivă. Chiar dacă s-ar realiza cele mai ambiţioase planuri de implicare a UE în domeniul militar, aceasta nu ar controla mai mult de 2% din efectivele militare ale NATO şi nu le-ar putea utiliza decât pentru a gamă restrânsă de misiuni

b) este un stat “reglementator” (regulatory state), nu un stat-providenţă UE nu redistribuie brin bugetul comunitar decât 1.2.-1.3% din PIB cumulat al membrilor săi (faţă de ponderi de 35-45% din PIB ale veniturilor bugetelor naţionale).

Pe de altă parte, influenţa reglementărilor comunitare nu trebuie exagerată. Mulţi autori au preluat necritic o butadă a fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care, în 1988, prevedea că, peste 10 ani, 80% din reglementările economice şi sociale aplicabile în Europa vor fi emise la nivel comunitar. În fapt, cercetări recente arată că procentul real de legislaţie emisă la nivel comunitar şi aplicabilă la nivel naţional este de 10-20%.

Impactul accentuării trăsăturilor federale ale UE asupra suveranităţii statelor membre este şi el controversat.

Pe de-o parte, există perspectiva convenţională potrivit căreia suveranitatea şi supranaţionalitatea reprezintă un joc cu sumă pozitivă, în care progresele uneia nu se pot face decât pe seama refluxului celeilalte.

Pe de altă parte, se face afirmaţia că UE este un sistem unic, în care statele membre îşi păstrează neştirbite suveranităţile respective, dar optează pentru a le pune în comun (pooling) în anumite domenii, atunci când acest lucru este necesar pentru a atinge anumite obiective. Din această perspectivă, supranaţionalitatea devine o modalitate de întărire a suveranităţii, pentru că statele membre sunt mai puternice când acţionează în comun decât dacă ar acţiona pe cont propriu.