Economie europeană

Situaţia economică a statelor europene s-a agravat în iarna 1946 – 1947, producţiile agricole şi industriale erau insuficiente, trebuiau importate alimente, materii prime, echipamente, situaţie ce a determinat un enorm deficit comercial si deficitul balantei de plăţi. În acest context redresarea europeană devenea necesară pentru întreaga ordine mondială.

Având în vedere că jumătate din teritoriul europea trecuse sub autoritatea sovietică, SU avea interesul să lupte împotriva politicii socialiste a lui Stalin.

În februarie 1947 Marea Britanie se declară incapabilă să se opună acţiunii comuniştilor în Grecia şi să ajute Turcia să reziste presiunilor Sovietice.

În acest contex pe12 martie 1947 este ratificată de congresul American doctrina Truman, ce prevedea acordarea de asistenţă inclusiv militară mişcărilor ce luptau pentru independenţa Greciei şi Turciei împtriva comuniştilor.

Planul Marschel - pentru a se opune extinderii zonei de influenţă sovietică in Europa Occidentală, generalul america Marshel propune un plan de ajutor economic pentru Europa, pe 5 iunie 1947 la universitatea Harvard, Georg Marshel, secretarul de stat pentru afaceri externe propune un ajutor financiar, global din partea SU pentru redresarea economiei europene. Ajutorul depindea de reunirea acestor state în cadrul unor instituţii însărcinate cu gestionarea colectivă a acestui ajutor financiar precum şi de elaborarea unui program de recostrucţie europeană.

La 2 iunie 1947 sovieticii refuză să participe la conferinţa privind planul Marshel, reacţie ce antrenează imediat şcindarea europei.

Organizaţia Europeană pentru Cooperarea Economică OECE

Prin convenţia din aprilie 1948 a fost instituită Organizaţia Europeană pentru Cooperarea Economică semnată de: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Suedia şi Turcia. Iar în octombrie 1949 aderă şi RFG. Britanici nu erau pregătiţi să accepte o organizatie controlată în totalitate de Consiliul de Miniştrii (organul central care se reunea de mai multe ori pe an la nivelul ministrilor afacerilor externe şi a economiei) deciziile consiliului angajau statele membre şi erau luate în unanimitate, însă dacă un guvern nu era de acord cu o decizie, el nu se putea opune ci doar să se abţină.

OECE a însărcinat în un comitet special să examineze programele naţionale şi să recomande o repartizare echilibrată a ajutorului Marshel.

Consiliul de Ministri prin convenţia privind statultul consiliului europei semnată pe 5 mai 1949 la Londra, 10 state au decis să adere Danemarca, Irlanda Italia, Norvegia, Suedia, Franta, Marea Britanie şi tările din Beleux la care se adăuga Grecia Turcia RFG Austria Cipru Elveţia, Malta şi Portugalia. Organizaţia îşi are sediul la Strasburg.

Iniţiativa creării Consiliului Europei pe 19 septembrie 1946 pentru crearea Statelor Unite ale Europei. Organizaţia susţine democraţia şi pluralismul politic şi are competenţe în domeniile: economic, social, cultural, ştinţific şi juridic. Iar opera principală a Consiliului europei a fost Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată pe 4 noiembrie 1950.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului.

Pe 9 mai 1950 Robert Shuman, ministrul de afaceri externe al franţei, propune în numele guvernlui Francez şi RFG-ului să pună în comun întreaga producţie de cărbune şi oţel, iar această producţie să fie gestionată de o autoritate comună independentă de statele membre. Aceasta presupunea eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania, statele Benelux primesc cu satisfacţie acest plan, iar Italia vede în el oportunitatea de a se reintegra pe şcena diplomatică europeană. În iunie 1950 are locla Paris o conferinţă interguvernamentală, care tratează acest subiect, iar în aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oțelului care a intrat în vigoare în iulie 1952. Statele semnatare fiind Franța, Germania, țările Benelux, Italia.

Obiectivul era realizarea unei piețe comune pentru cărbune şi oţel, eliminarea taxelor vamale între statele membre şi libera circulaţie a mărfurilor, controlul asupra aprovizionării şi stabilirea preţului la cel ma scăzut nivel. Piaţa comună s-a deschis în 1953 pentru minereurile de fier şi fier vechi şi pentru cărbune.

Puterea de decizie şi de gestiune o avea înalta autoritate care era condusă de Jean Monne.

Cea de-a doua organizaţie importantă a fost Consiliul de Miniştrii ce reprezenta guvernele statelor membre şi trebuia să-şi dea acordul pentru deciziile luate de înalta autoritate.

Adunarea comună era formată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale care asigura controlul democratic.

A patra Curtea de justiţie ce veghea la respectarea normelor tratatului. Reuşita acestea prin iniţiative europene, duce 6 ani mai târziu la semnarea Tratatelor de la Roma, în martie 1957 de instituire a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM).

Cursul II

Construcţia comunitară în cadrul economic şi politic

Opoziţia faţă de aderarea Marii Britanii

Din 9 august 1961 Marea Britanie cere să adere la comunităţi, însă nu dorea să-i fie afectate relaţiile cu Commonwealth, în acest context comunitatea continuă să se extindă cu politica agricolă comună ce a intrat în vigoare din ianuarie 1962.

În iulie 1962 Kennedy anunţă „un mare plan” şi anume, o vastă Comunitate Atlantică bazată pe un parteneriat comercial cu Europa cu condiţia ca Marea Britanie să fie primită în piaţa comună. Tot in 1962 se încheie chiar, un parteneriat strategic între SU şi Marea Britanie. În acest context generalul Degaulle refuză această aderare deoarece nu-şi dorea ca Marea Britanie să devină „calul Trojan” al SU în Europa. M.B. a reiniţiat cererea de aderare în 1967, însă şi de această dată a fost refuzată de preşedintele francez pentru a nu determina îndreptatea comunităţii spre atlantism. La acest argument se mai adăuga şi evoluţia nesatisfăcătoare economică din M.B.

Începând cu 1974 M.B. este preocupată să reia negocierile pentru aderare însă stat cu agricultură slab dezvoltată, nu ar beneficia de roadele politicii agricole comun.