Economie Europeană

Capitolul I UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Premizele creării Uniunii Europene

După al doilea război mondial au avut loc schimbări de o mare diversitate si complexitate in ansamblul condiţiilor tehnico-ştiinţifice, politico-sociale, economice si culturale care formează cadrul general de mişcare a economiei mondiale. Amplul proces de creştere a numărului ţărilor care şi-au câştigat suveranitatea a determinat multiplicarea centrelor de decizie autonomă, de asemenea s-a ajuns la un grad mai ridicat de eterogenitate a sistemelor economice reale, a nivelului de dezvoltare economico-socială a ţărilor. În aceste condiţii, interdependenţele economiilor naţionale nu numai că dobândesc noi dimensiuni şi caracteristici dar au şi o perspectivă nouă. O serie de ţări care au suferit mari pierderi in cursul celui de-al doilea război mondial (Germania, Japonia etc.) şi-au refăcut economia pe o bază tehnică modernă. Creşterea lor economică a devenit treptat atât de mare astfel încât întreaga lume a apreciat-o ca pe un adevărat miracol. Ori acest fapt ca si schimbările profunde ce au avut loc în aparatul de producţie al altor ţări a dus la modificări considerabile în raporturile de forţă pe plan internaţional. Limitele naţionale ale dezvoltării social-economice au început să devină prea înguste; graniţele statale, restricţiile comerciale la export si import ca şi cele referitoare la circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă au început să frâneze dezvoltarea şi in felul acesta, anumite grupări de state au resimţit nevoia unei mai strânse interdependenţe , într-un cadru mai larg.

La acest proces de constituire a unor noi centre de putere economică un rol determinant l-a avut revoluţia tehnico-ştiinţifică care s-a declanşat in anii 1950-1955. Ea a jucat un rol hotărâtor în progresul aparatului de producţie pe baze tehnice noi, nemaiîntâlnite până acum în istorie. Tot revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat schimbări adânci în repartiţia pe ramuri, în diviziunea internaţională a muncii şi în comerţul exterior. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că primele organizaţii integraţioniste au luat fiinţă după 1950, iar după 1955 sub puternica influentă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, s-a constituit Comunitatea Economică Europeană (Piaţa comună) precum şi alte organizaţii economice interstatale. Se conturează apariţia celor două blocuri politice, militare si economice: sistemul comunist creat de URSS şi ţările satelitare şi sistemul capitalist susţinut de vechile democraţii europene şi americane. În urma decolonizării cele mai multe colonii continuau să depindă din punct de vedere economic de vechile metropole (schimburile comerciale, deficitul de plaţi, datoria externă etc.).

Impulsul creării unei Europe Unite a fost preluat de către un mare politician al vremii, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei Planul Schuman a fost iniţial semnat de şase state(Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) la 18 aprilie 1951 prin Tratatul de la Paris ce urma să intre în vigoare pe 25 iulie 1952, pentru o perioadă de cincizeci ani. Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată pe baza tratatului mai sus menţionat avea asigurată funcţionarea eficientă datorită instituţiilor sale: Înalta Autoritate, Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate, Adunarea Parlamentară, Consiliul Europei şi Curtea de Justiţie.

La 25 martie 1957 este semnat de către cele şase state, atât Tratatul pentru constituirea Comunităţii Economice Europene cât şi Tratatul pentru constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Comunităţile europene reprezintă organizaţii supranaţionale ce au un caracter sui generis, determinat de cedarea de către statele membre a unora din atributele suveranităţii lor în favoarea structurilor integrate. Ca efect al cedării unora din atributele suveranităţii, dreptul de legifera, în domeniile de competenţă comunitară, revine în mod exclusiv, Comunităţii. De asemenea, statele membre au renunţat la prerogativa de a încheia tratate cu statele membre ale Comunităţii în situaţiile în care sunt de competenţă comunitară.

În perioada posteblică au apărut planuri de reconstrucţie europeană:

• utopice, cum ar fi acela de înlăturare a hegemonului

• pragmatice, care au condus la crearea unor structuri instituţionale comune: OEEC (OECD), CAER, AELS, Comunităţile Europene

Nevoia de integrare a fost dictata de:

- dorinţa de obţinere şi menţinere a stabilităţii militare şi politice prin mijloace economice;

- nevoia de a obține creştere şi dezvoltare economică într-un alt plan decât cel naţional

- redefinirea sferelor de influenţă

Succesul ansamblului integraţionist comunitar e reflectat de creşterea continuă a numărului statelor membre ale Comunităţilor. Astfel, în anul 1973, Marea Britanie, Islanda şi Danemarca au devenit state membre, în anul 1982 a fost admisă şi Grecia, iar în anul 1986 Spania şi Portugalia.

Anul 1995 este anul în care numărul statelor membre a crescut la cincisprezece, prin intrarea în Comunitate a Austriei, Finlandei şi Suediei. Procesul integraţionist a continuat şi va mai continua la nivelul conţinutului european. Edificator în sprijinul acestei afirmaţii este momentul 1 mai 2004 - moment în care Comunitatea Europeană mai cunoaşte alţi noi zece membri. Tot în sprijinul acestei afirmaţii vine şi posibila aderare a altor state est-europene printre care Bulgaria şi România.

Prin Tratatul de Fuziune de le Bruxelles s-a realizat contopirea celor trei administraţii comunitare. De precizat este faptul că unificarea instituţională nu a reprezentat o fuziune a celor trei comunităţi ce rămân distante. Deşi a avut loc unificarea structurală a Comisiei şi a Consiliului nu a avut loc şi unificarea lor din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în cadrul celor 3 comunităţi, funcţii ce sunt guvernate separat de dispoziţiile tratatelor comunitare.

Revizuirea generală a tratatelor comunitare a devenit a chestiune imperios necesară datorită modificărilor apărute din anul 1967 şi până spre sfârşitul deceniului al IX-lea din secolul trecut. Timp de aproximativ două decenii au avut loc modificări substanţiale în cadrul comunităţilor; admiterea Marii Britanii, Islandei şi Danemarcei în anul 1973, a Greciei în anul 1981, a Spaniei şi Portugaliei în anul !986; instituirea în anul 1978 a unităţii monetare ECU şi crearea Sistemului Monetar European. Tocmai de aceea, revizuirea a avut loc într-o manieră profesională apărând, în principal, la nivel instituţional comunitar şi vizând în bună măsură inaugurarea progresului de desăvârşire a pieţei interne unice până în anul 1992.

Importanţa Actului Unic European semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg, se afirma prin dispoziţiile referitoare la cooperarea politică dintre statele membre, fiind subliniate necesitatea asigurării procesului concret în vederea realizării unităţii europene. Putem observa deci, nu doar progresul înregistrat de către Comunitate prin stabilirea şi, respectiv, perfecţionarea măsurilor de realizare a obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma, dar şi evoluţia procesului de integrare europeană şi orientarea sa către constituirea Uniunii Europene.

Originile Uniunii Europene Perioada 1946-1950:

- Miscarea pan-europeana (1923; Congresul de la Viena, 1926)

- Winston Churchill, în speech-ul rostit la Zurich în 19 sept. 1946

- Uniunea Federalista Europeana a fost creata în Paris, 1946, ca o miscare multi-partitista.

- Liga Europeana pentru Cooperare Economica, la initiativa lui Paul van Zeeland, în 1947

- Planul Marshall: European Recovery Programm (1948-1952).

- Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OEEC), în aprilie 1948.

- Uniunea Europei Occidentale (WEU), în Martie 1948, în scop de aparare

- Aceleasi tari WEU plus US, Canada, Norvegia si Portugalia au format, în aprilie 1949, NATO.

- Congresul European, la Haga, în mai 1948, a dus la crearea Consiliului Europei (1949, semnat la Londra), având sediul la Strasbourg