Economie europeană

În economia contemporana exista diverse tipuri de sisteme economice, care au modalitati diferite de a repartiza si folosi resursele.

În unele state din Europa de Vest, cum ar fi Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, tarile scandinave, evolutia istorica a determinat aparitia democratiilor parlamentare, cu sau fara monarhie si a economiei de piata.

Din timp în timp balanta bunurilor detinute sectorul public si a celor detinute de sectorul privat s-a modificat într-un sens sau în altul. Spre exemplu, în majoritatea Europei Occidentale, dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe fondul ideilor keynesiste, s-a pus un mare accent pe proprietatea de stat (desi sistemul era al economiei de piata), iar guvernul a nationalizat anumite industrii, cum ar fi cea carbonifera, siderurgica si serviciile. Intervalul 19451975 este cunoscuta sub numele de cei treizeci de ani gloriosi, în care Europa a cunoscut o perioada fara precedent de crestere, stabilitate si coeziune. Conditiile economice si sociale înregistrate în aceasta perioada au fost remarcabile:

" Ritmul anual de crestere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor);

" Standardul de viata a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;

" Inflatia (masurata prin deflatorul consumului privat) si rata somajului au ramas scazute, la 4% si, respectiv, 2%.

Începând cu 1973, dupa cei 30 de ani gloriosi, a urmat o perioada de crestere încetinita si de instabilitate macroeconomica, sistemul de protectie sociala conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat.

Perioada 1974-1985 este perioada eurosclerozei, când ritmul anual de crestere a PIB al UE atinge cu greu 2%, iar PIB/loc 1.7%; Media inflatiei a urcat la 11%, iar rata somajului a crescut de la mai putin de 3% în 1974, la 10% în 1985. Combinatia de crestere încetinita si somaj ridicat, pe fondul îmbatrânirii populatiei, a dus la cresterea cheltuielilor cu protectia sociala, cu serioase consecinte asupra finantelor publice. Ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid dupa 1973, atingând 46% în 1980 si 49% în 1985 (o crestere de 13 p.p. fata de 1970). Cresterea spectaculoasa a cheltuielilor publice a fost finantata partial prin venituri publice suplimentare (care au crescut cu pâna la 8 p.p.) si, partial, prin împrumuturi (care cresc între 1970 si 1985 cu 5 p.p). La mijlocul anilor 80, Europa se înscrisese pe o spiralã negativã: ritmul redus de crestere al PIB si al ocuparii însemna o crestere a cheltuielilor publice, ceea ce implica necesitatea unor venituri publice în crestere, care, în schimb, solicitau contributii sociale mai mari (între 1970 si 1985, acestea au crescut în PIB cu circa 5 p.p.) dar si impozite directe mai mari (o crestere de aproape 3 p.p între 1970 si 1985). Pe fondul acestor evolutii s-a înregistrat reducerea înclinatiei spre investire, consecintele directe fiind reducerea productiei si a gradului de ocupare.

Franta a procedat la o serie de nationalizari la începutul anilor 80 pentru a salva mai multe firme care se confruntau cu dificultati majore.

Spre sfârsitul anilor 80, însa, conceptia asupra economiei s-a schimbat, astfel ca s-a trecut la privatizari masive, în parte cu scopul de a reduce datoriile guvernamentale si pentru a îndeplini criteriile de la Maastricht (tot în ceea ce priveste nivelul datoriilor). În ultima parte a anilor 80 si în anii 90, atentia se deplaseaza asupra tarilor foste comuniste din Europa Centrala si de Est, care au început si ele trecerea la economia de piata.

Pt Europa Occidentala, acest moment a coincis cu o reeevaluare a rolului statului în managementul macroeconomic, care a condus la concluzia ca situatia cea mai favorabila este aceea când statul îsi asuma rolul de creare a conditiilor optime pentru desfasurarea activitatii economice, si nu pe cel de agent economic major, care detine si controleaza o mare parte a resurselor. Prin urmare, s-a ajuns la concluzia ca proprietatea de stat la scara larga este daunatoare functionarii eficiente a economiei, afectând sectorul privat prin efectul de evictiune (de sustragere a resurselor de la o folosire eficienta), prin folosirea ineficienta a subventiilor si prin supra-reglementare a economiei (prea multe reguli sufoca economia). S-a trecut, de asemenea, de la politici economice de factura keynesista (care punea accentul pe cheltuielile publice pentru cresterea cererii globale), la politici monetare si bazate pe doctrina ofertei. Tonul dereglementarii, al reducerii rolului statului în economie, a fost dat în anii 80, de reformele întreprinse de Margaret Thatcher în Anglia si de Ronald Reagan în SUA. Printre masurile cele mai importante pe care ei le-au adoptat în tarile respective a fost reducerea impozitarii celor bogati, stimulându-i, în acest fel, sa investeasca  ceea ce a avut ca efect cresterea economica. Spre exemplu, în SUA, în 1981, guvernul federal preleva pâna la 75% din veniturile cele mai ridicate, iar în 1989, nivelul maxim al impozitelor scazuse la 33%. În Marea Britanie, în timpul guvernele laburiste, impozitarea atinsese nivelul de 98% din venituri, iar o data cu venirea lui M. Thatcher, procentul maxim a scazut la 40%.