Economie europeană

CURS 1.

CONCEPTUL DE INTEGRARE

1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”.

În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis “ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.

2. INTEGRARE ECONOMICĂ

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea unui produs.

Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor economice.

Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune. Primul este acela ca integrarea economica semnifica ”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere:

- diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global;

- principiul discriminării sau al non-discriminării ;

- mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;

Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.

Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.

Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, si crearea unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.

Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a regionalizării.

Integrarea globală

Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale - considerată drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice reprezintă acea formă a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.

Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice, procesul integrării globale, început în primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de factori de natură economică şi extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea unor instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile modificărilor de factură demografică şi culturală înregistrată la scară globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de dereglementare care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de proprietate intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi într-o măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta intensificarea schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;