Economie Europeană

1. INTRODUCERE ÎN ECONOMIA EUROPEANĂ

1.1 – Evoluţia semnificaţiilor şi teoriilor legate de acest concept;

1.2 – Actualitatea termenului de economie europeană;

1.3 – Prevalenţa economiei europene în economia mondială.

1.1 – Evoluţia semnificaţiilor şi teoriilor legate de conceptul de economie europeană

Europa celor 27 de state membre este al treilea ansamblu populat din lume (455 milioane de locuitori), aflându-se după acest indicator demografic, mult în urma Chinei (1,15 miliarde locuitori) şi Indiei (900 milioane locuitori), dar înaintea SUA (300 milioane locuitori) şi a Rusiei (140 milioane locuitori). Uniunea Europeană (UE, vezi Lista de prescurtări) produce o treime din bogăţia lumii şi vehiculează o cincime din mărfuri, pe căile specifice comerţului internaţional.

Fondată în 1950 de 6 state, Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda, UE s-a extins prin 4 valuri de aderare, cu încă 9 state: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; 1981 - Grecia; 1986 - Spania şi Portugalia; 1995 Austria, Finlanda şi Suedia. Celor 15 membre li s-a alăturat, la 1 mai 2004, încă 10 state şi urmează să se adauge alte două - România şi Bulgaria, probabil din 2007. Cu excepţia ideilor care au condus la aplicarea unor noi tipuri de economie pe continentul european (economia neoliberală, neoclasică, socială de piaţă, experimentul comunist), apreciem că ideile vizând unificarea europeană, au avut cel mai mare impact aplicativ în evoluţia statelor europene de-a lungul acestui secol.

Pregătită îndelung de evoluţiile istorice şi politice înregistrate în cei aproape 2000 de ani de la naşterea lui Christos, integrarea europeană a prins un contur deosebit în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Considerăm că demersurile privind integrarea europeană, concretizate în ultima jumătate de secol, au baza în numeroasele uniuni vamale constituite între statele europene, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Existenţa acestor uniuni vamale nu ar fi fost însă posibilă fără procesul paralel al formării statelor europene independente (primul Reich german din 1871 care a unificat statele germane într-o federaţie, este elocvent în acest sens).

Pe parcursul unui secol de istorie modernă, desfăşurat din primele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, statele bătrânului continent au format, în funcţie de diferitele lor interese, grupuri de influenţă economică şi politică. Sunt relevante în acest sens alianţele de state europene puternice – Germania, Imperiul Habsburgic, Rusia ţaristă, Franţa, Anglia, Italia ce au condus la formarea Triplei Alianţe şi a Triplei Înţelegeri. Aceste două uniuni politice au jucat un important rol în evoluţiile istorice determinate de rezultatele cu care s-au încheiat primul şi al doilea război mondial.

Lovitura de graţie dată de Germania şi Anglia, Imperiului Ţarist (prin dirijarea financiară şi logistică a instaurării comunismului în Rusia), rivalul lor de secole în structurarea arhitecturii europene, au condus de fapt, conform principiului dominoului şi la prăbuşirea Imperiului Habsburgic (cu ajutorul substanţial al SUA).

Ieşită din primul război mondial cu o nouă geometrie, dictată la Versailles de puterile învingătoare, Europa avea să cunoască, în perioada interbelică, un puternic reviriment spiritual al ideilor vizând unificarea europeană. Mişcarea Pan-europeană, născută la Congresul Ştiinţelor Politice de la Paris (1900), avea să se desăvârşească teoretic în deceniul al treilea al secolului nostru, în lucrările de referinţă Paneurope tipărită în 1927 de contele austriac Richard N. Coudenhove–Kalergi şi Europe scrisă de francezul Eduard Herriot în 1930. De altfel, pe fundalul intensei activităţi a Societăţii Naţiunilor, care încerca să organizeze la scară planetară “o alianţă eternă pentru consolidarea păcii universale”, pionierii integrării europene preconizau “o înţelegere regională” pentru “organizarea cooperării politice, economice şi intelectuale în Europa”. Proiectul Statelor Federale ale Europei sau Statelor Unite ale Europei a fost prezentat cu o remarcabilă viziune de Coudenhove – Kalergi la Congresul Pan-European de la Berlin (1930); cele patru capitole ale proiectului se refereau la: Federaţia Europeană, Obligaţiile părţilor, Organele Federaţiei şi Finanţele acesteia. Cetăţenii federaţiei se numeau “cetăţeni europeni”, iar sediul urma să fie stabilit într-un oraş care nu era capitală de ţară. Diferendele între statele federaţiei le judeca un organ numit Curtea Federală, iar cele între statele din federaţie şi alte state urmau să fie supuse Societăţii Naţiunilor sau Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Minorităţile naţionale aveau să se bucure de drepturi egale cu ale majorităţii permiţânduli-se liberul exerciţiu al limbii, şcolilor, religiei şi presei. Tratatele comerciale între statele federaţiei trebuiau să fie bazate pe principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Cât de actuale sunt aceste idei şi astăzi, unele dintre ele încă insuficient înţelese, acceptate şi aplicate în practică ne-o demonstrează de exemplu, discuţiile purtate în Franţa privind liberul exerciţiu al limbii de către minorităţi!

Atunci, mai mult decât acum, România, prin intelectualii săi, s-a aflat în fruntea celor ce promovau idei privind integrarea europeană. Nicolae Iorga (în lucrarea sa, Ţările mici din Balcani şi imperialismul, 1915), Vasile Pîrvan (Idei şi forme istorice, 1921), Mihail Manoilescu (Statele Unite ale Europei,1929; Rationalisation de la production et du commerce Danubien, 1932; Solidaritatea economică a estului european, 1939), Vespasian V. Pella (Uniunea Federala Europeană, 1930), Dimitrie Gusti (Problema Federaţiei Statelor Europene, 1930), Virgil Madgearu (Federalizarea statelor europene, 1930 şi Înţelegerea economică a statelor dunărene, 1932) şi V.I. Feraru (Ţările dunărene şi Proiectul Tardieu, 1932 şi Proiectul de uniune a statelor europene, 1935) şi alţii, au demonstrat cu prisosinţă participarea românească la schimbul de idei vizând integrarea europeană în context continental, dar şi regional (danubian). Fascinează şi astăzi, prin spiritul lor vizionar, ideile lui Dimitrie Gusti: “Federaţia Statelor Europene nu este o utopie, ceva fantastic, o ficţiune, un deziderat irealizabil, ci, o etapă necesară unei evoluţii sociale în curs de desfăşurare: după cum s-a trecut de la formele federative comunale, la cele provinciale şi naţionale, tot astfel, pentru a ajunge la solidaritatea planetară (Societatea Naţiunilor), va trebui să se creeze mai întâi etapa intermediară continentală (Federaţia Europeană)”.

Ideea integrării europene, în forma ei postbelică s-a elaborat de fapt în perioada interbelică, România aflându-se, prin personalităţile mai sus citate, în prima linie a gânditorilor care au militat pentru integrare europeană.