Economie generală

Capitolul 1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE

1.1.Devenirea Economiei Politice ca știință

 Anticii și clasicii considerau economia politică o știință a bogăției, primii accentuând pe aspectul individual, ultimii pe cel social;

 Neoclasicii consideră economia politică o știință a schimbului de mărfuri, a mecanismelor și bazelor acestora, ceea ce înseamnă tot o știință a bogăției dar cu altă motivație;

 Karl Marx considera că economia politică trebuie să se ocupe cu studiul relațiilor de producție și a legilor economice;

 Economiștii contemporani consideră drept obiect al economiei politice studiul raportului necesități (nelimitate) – resurse (limitate). Ca urmare economia este definită ca știința resurselor rare sau a alegerilor eficiente, analizând și explicând modalitățile în care un individ sau o societate alocă resursele limitate pentru satisfacerea nevoilor numeroase și nelimitate.

Economia Politică a întâmpinat greutăţi, încă de la apariţie, atât în privinţa stabilirii obiectului propriu de investigare, cât şi în impunerea numelui. În ceea ce priveşte denumirea acestei ştiinţe, trebuie precizat mai întâi, că termenul de „economie“, utilizat de Antoine de Montchrétien când a definit pentru prima dată ştiinţa economiei politice, fusese folosit cu mult înainte, încă din antichitate. La antici, însă, folosirea numai a termenului de „economie“ avea în vedere economia casnică, aşa-numita economie domestică, exprimând conţinutul cuvintelor greceşti –oikos (casă) şi nomos (lege, regulă).

În 1615, când a fost adăugat cuvântul „politică“, s-a marcat caracterul nou al cercetării, care viza, nu economia casnică, individuală, ci economia socială. Termenul „politică“ provine din grecescul „politeia“, care înseamnă organizare socială. Deci, denumirea de Economie Politică, conform izvoarelor ei, înseamnă ştiinţa economiei sociale[1].

1.2.Sistemul nevoilor umane şi resursele economice

Orice activitate umană are ca punct de plecare, ca motivaţie, nevoile/trebuinţele. Ele reprezintă impulsul care îi determină pe oameni să acţioneze asupra lumii exterioare pentru a crea bunurile necesare întreţinerii lor.

În sensul cel mai larg, nevoile reprezintă trebuinţele obiectiv necesare ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor ei (oameni; grupuri sociale; colectivităţi locale, regionale, naţional – statale; societatea, în ansamblul ei).

Nevoile (trebuinţele) reprezintă relaţiile cu mediul ambiant prin care omul se realizează ca fiinţă biologică, psihologică și socială.

Nevoile economice ale societăţii = nevoile de consum ale: populaţiei și ale producţiei/prestării.

Interesele economice = nevoi economice transformate de oameni în mobiluri directe ale activităţii economice.

Caracterul obiectiv:

- nevoile există independent de voinţa şi conştiinţa omului; nevoile există indiferent dacă sunt sau nu conştientizate şi dacă această conştientizare este fidelă cu realitatea sau este denaturată.

Nevoile au o triplă determinare:

- biofiziologică (HRANA)

– social-istorică (ORGANIZAREA SOCIALĂ)

– psiho-socială (STIMĂ, AFECŢIUNE).

A. Maslow a structurat nevoile fundamentale ale omului în 5 categorii[2]:

Fig.1. Piramida necesităților umane

• Nevoile economice = ansamblul trebuinţelor oamenilor de a avea, a consuma şi utiliza bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie/prestare existente la un moment dat.

Condiţii pentru ca nevoile să devină nevoi economice:

1. Să existe bunuri materiale/servicii susceptibile să le satisfacă. Dacă nu există un bun disponibil şi accesibil, nevoia nu este economică.

2. Bunurile materiale/serviciile să fie relativ rare, ceea ce conduce la existenţa unei pieţe prin care:

• individul care are o nevoie este dispus să achiziţioneze bunurile → C (cerere);

• individul care le posedă (dispus să le cedeze) → O (ofertă).

Expresia exterioară a nevoilor economice pe piaţă = CEREREA (C = forma concretă de manifestare a nevoilor pe piaţă).

Sistemul nevoilor economice trebuie corelat:

- cantitativ

- calitativ

- structural

cu sistemul resurselor economice.

În structura resurselor economice regăsim:

I Resurse umane: - primare (populaţia)

- derivate (stocul de învăţături şi cunoştinţe ştiinţifice, inovaţii, abilitatea managerului, lucrătorului etc.).

II Resurse materiale - primare (resurse naturale)

- derivate (echipamente şi tehnologii de producţie, infrastructurile materiale, baza materială din învăţământ, sănătate etc.).

III. Resurse financiare - existente la dispoziţia agenţilor economici.

IV. Resurse informaţionale (date, informaţii, sisteme informatice pentru conducere, modele etc.).

Resursele economice sunt relativ limitate. De aceea, se impune utilizarea lor raţională şi eficientă, în scopul obţinerii unui maximum de efecte utile, cu un consum minim de resurse. Bunurile economice reprezintă mijlocul de satisfacere a nevoilor economice.

Nevoile şi interese economice sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor.

Un bun economic poate fi:

- un obiect (material),

- un serviciu (nematerial),

- o informaţie,