Economie Industrială

1. Definirea conceptului de economie industrială

Obiectul de studiu al economiei industriale îl constituie funcţionarea dinamică a industriei sub

influenţa mediului său concurenţial şi al comportamentelor strategice ale firmelor care o compun. Cu

alte cuvinte, economia industrială studiază structura întreprinderilor şi a pieţelor, precum şi relaţiile de

intercondiţionare între ele. Industria reprezintă ansamblul ofertanţilor pe piaţa unui bun sau serviciu

dat, între care se stabilesc relaţii de concurenţă. „Faţă de un mediu economic complex şi internaţional,

marcat de incertitudini şi riscuri, reflexia strategică este globală: câmpul de acţiune este mondial şi

alegerea mijloacelor de acţiune se face într-o formă din ce în ce mai largă, care înglobează

demersurile realizate de către întreprinderi de culturi diferite. Mutaţiile mediului impun amânări de

răspunsuri rapide. Timpul este astfel un factor de competitivitate”.

Dualismul metodologic al economiei industriale constă în:

A. Luarea în considerare a faptelor proeminente.

Se pleacă de la observaţiile asupra realităţii, se caută recurgerea la legi de funcţionare simple şi

puţin numeroase, susceptibile a fi generalizate (metoda inductivă şi pasivă).

B. Abordarea teoretică a faptelor.

Se pleacă de la ipoteze convenţionale, se stabileşte un raţionament speculativ susceptibil să stimuleze

studiul în ceea ce priveşte funcţionarea acestei realităţi (metoda esenţialistă şi normativă).

Economia industrială dezvoltă un demers realist şi detaliat a funcţionării firmelor şi pieţelor,

completând astfel teoria microeconomică. Economia industrială completează modelul concurenţei

perfecte prin introducerea imperfecţiunilor lumii reale: informaţia limitată, costurile tranzacţionale,

costurile de ajutare a preţurilor, intervenţia puterii publice, barierele la intrarea pe piaţă a noilor

întreprinderi.

Economia industrială foloseşte instrumente de analiză aparţinând ştiinţelor exacte. Pe de o parte,

economia industrială este o schemă de descriere şi explicare a comportamentelor firmelor şi, pe de altă

parte, un instrument de previziune şi acţiune care să servească diferiţilor actori ai vieţii economice:

− întreprinderea, pentru a cunoaşte cadrul restricţionat şi cota sa de piaţă în care se

realizează calcule economice şi se iau deciziile strategice;

– puterea publică, pentru a aprecia contribuţia unei industrii date la realizarea echilibrelor

macroeconomice;

− băncile şi purtătorii de capital, pentru a se realiza o imagine privind rentabilitatea şi

solvabilitatea firmelor din diferite domenii de activitate;

– furnizorii de bunuri şi servicii, pentru a aprecia raportul de forţe în comparaţie cu

clienţii lor, precum şi potenţialul de creştere a debuşeelor lor de activitate;

– sindicatele profesionale, pentru a estima eficacitatea funcţionării industriei lor,

capacitatea acesteia de a rezista concurenţei străine;

− sindicatele salariaţilor, pentru a aprecia crearea şi repartiţia de venituri rezultate din

activitatea industrială.

Economia industrială este abordată din perspectiva strategiilor întreprinderilor. Conceptele şi

instrumentele de analiză ale economiei industriale pot să servească mai bine înţelegerii şi definirii

strategiilor întreprinderilor. Astfel, economia industrială este folosită ca un ghid pentru manageri în

definirea finalităţilor şi obiectivelor firmelor şi, prin aceasta, poziţia firmei pe piaţă. Ca urmare, putem

afirma că economia industrială este, în acelaşi timp, un formator şi modelator de comportamente.

Putem vorbi, citându-l pe P. Drucker, de o profesionalizare a managementului şi la nivel de piaţă, nu

numai la nivel de întreprindere.

2. Metoda economiei industriale

Paradigma SCP este produsul şcolii de la Harvard (Joe Bain şi Eduard Masson). Conform

acestei paradigme, structura pieţei (numărul de vânzători pe piaţă, gradul de diferenţiere a produsului,

structura costurilor, gradul de integrare verticală a vânzătorilor etc.) determină comportamentele întreprinderilor

(referitor la preţ, cercetare şi dezvoltare, investiţie, publicitate etc.) care la rândul lor

determină performanţa pieţei (eficacitate, raport preţ-cost marginal, varietatea produselor, profit etc.)

Metoda economiei industriale presupune o construcţie abstractă, o teorie, un lanţ de

raţionamente cunoscut în lumea specialiştilor sub denumirea de paradigma SCP:

1. Structura (S), factorii care determină competitivitatea unei pieţe;

2. Comportamente (C), maniera de acţiune a firmelor pe piaţă;

3. Performanţa (P), capacitate de a satisface consumatorii.

Paradigma SCP reprezintă un demers metodologic şi un ansamblu de idei, concepte, teze

însuşite de majoritatea specialiştilor care au rezultat din necesitatea unui aparat teoretic propriu analizei

sectoriale.

Metoda economiei industriale este în acelaşi timp:

a. esenţialistă prin paradigma sa;

b. pozitivă prin importanţa dată realităţii observate.

Părintele paradigmei SCP este considerat Joe Bain. Au existat două curente majore care se

opun:

I. Curentul structuralist, al economiei industriale. Structurile industriale au un caracter

determinist privind performanţele; structurile existente determină strategia întreprinderilor şi nivelul lor

de performanţă care trebuie să ţină seama de consecinţele jocului concurenţei.

II. Curentul comportamentalist, al organizaţiei industriale. Industria este o structură

organizaţională compusă din actori care-şi elaborează şi urmează propria lor strategie şi care, împreună,

formează elementele structurale ale industriei.

Structurarea industriei se realizează prin decizii strategice privind:

- inovaţia;

- modurile de dezvoltare;

- alegerea nivelurilor de performanţă.

Şi se concretizează în:

- decizii de investiţii;

- alegeri de tehnologii, de pieţe şi de produs.

Fiecare întreprindere îşi formează un câmp strategic care constă în relaţii în amonte

şi în aval, la nevoie sub diferite forme - de alianţe informale sau formale cu partenerii lor.

Relaţiile care se stabilesc între actorii economici sunt relaţii de interese care derivă din

strategiile promovate, dar în anumite situaţii aceste relaţii converg pentru menţinerea poziţiilor

concrete de fiecare actor pe piaţă. Aceste interese legate de păstrarea segmentelor de piaţă devin

interese comune. Se realizează astfel o politică industrială mai mult sau mai puţin deliberată care se

caracterizează printr-o gestionare mai mult sau mai puţin voluntaristă a barierelor la intrare, a noilor

concurenţi şi care privesc:

- economiile de scară, de varietate, de integrare;

- modurile şi nivelurile de concentrare;

- costurile de intrare, de ieşire, de menţinere pe piaţă;

- modurile şi tipurile de diferenţiere a activităţilor şi produselor.

Paradigma SCP are la bază forţele pieţei (cererea şi oferta) şi oferă informaţii privind structura

pieţei, comportamentul firmelor pe piaţă şi performanţele obţinute de acestea (figura 1).

Divergenţele privind paradigma SCP sunt:

- unii specialişti consideră paradigma SCP săracă în capacitatea sa de prezicere, de aceea ei

preferă teoria pieţelor şi folosesc analiza structurilor;

- alţi specialişti acordă un rol fundamental întreprinderilor în dinamica sectoarelor, fie

datorită strategiilor lor, fie datorită