Economie întreprinderii

Capitolul I: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

I.1. Relatiile economie nationala-întreprindere

Sistemul economic se afla într-o continua transformare, calitativa si cantitativa. Stiintele economice explica desfasurarea proceselor economico-sociale si formuleaza concepte care sistematizeaza teoretic si continuu realitatea aflata în miscare. Reconsiderând sistemul stiintelor economice, marele economist român Nicolae Georgescu Rongen sustine ca omenirea se îndreapta spre o societate economica, dar în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep sa fie puse sub semnul întrebarii, deoarece “anomaliile” se înmultesc1. Demersurile sale stiintifice vizeaza reconstructia din temelii a teoriei si practicii economice, ca urmare a schimbarilor calitative si a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficienta aresurselor si protectia mediului.

Stiintele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficienta a resurselor insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordata diferit la nivelul economiei nationale de cel al întreprinderilor economice. Dar, functionarea armonioasa a economiei nationale depinde de functionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legaturi de interdependenta si conditionare reciproca.

La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara în cadrul national, statul istoriceste constituit. În acest cadru apare o forma specifica adiviziunii si cooperarii muncii în interiorul unei tari, ca urmare a actiunii conjugate a factorilor interni (naturali, sociali, politici si economici), dar si a interactiunii lor dinamice cu factorii externi rezultati din diviziunea si cooperarea din economia mondiala. În cadrul economiei nationale sistemul activitatilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice (primar, secundar, tertiar, quaternar), pe tipurile de agenti economici (conform clasificarii lor în sistemul conturilor nationale), pe ramuri si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticala (micro, mezo simacroeconomica2).

La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru institutional complex care organizeaza interdependentele din ei. Activitatea economica a indivizilor este pe de o parte profesionala, iar pe de alta parte privata. Activitatea profesionala se situeaza cel mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect productia de bunuri si servicii. Activitatea privata a re loc, în general, în cadrul familiei si implica consumul de bunuri pentru satisfacerea directa a nevoilor.

Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie entitati de baza ce actioneaza în economie. Fiecarui agent îi corespunde un centru de decizie autonom. Agentii pot fi producatori, care transforma unele bunuri în alte bunuri si sunt denumiti adesea întreprinderi sau firme, sau agenti consumatori. când ne vom referi la agenti economici avem în vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.

Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari alternative. În acest proces de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al eficientei economice, conform caruia fiecare agent economic urmareste sa determine acel nivel al productiei care îi maximizeaza câstigul (profitul), sau, ceea ce este echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit maxim pentru un nivel

dat al productiei .

Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc, întrebarile:

a) care din acesti agenti economici pot fi numiti “întreprindere” si

b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza ?

În ce priveste prima întrebare, abordarea vizeaza masura în care pot primi denumirea de unitate de productie gospodariile populatiei si diversele unitati ale administratiei. Unii autori utilizeaza si pentru acestea notiunea de agent economic, în general, altii le alatura unitatilor productive. În acest sens este de remarcat opinia economistului american Hal R. Varian3 care porneste de la modul cum este organizata

o întreprindere. Într-o economie de piata, capitalista, întreprinderile apartin indivizilor. Ele sunt entitati legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de comportamentul lor si sunt cei care încaseaza beneficiile si suporta costurile. Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuala, parteneriat si societate. Vorbim de organizare individuala, când o întreprindere apartine unui singur individ si de parteneriat când apartine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizata sub

forma de societate, aceasta apartine mai multor indivizi, dar dispune de o existenta legala diferita de cea a proprietarilor sai. Un parteneriat dureaza atât timp cât partenerii sunt în viata si sunt de acord sa mentina colaborarea, în timp ce o societate poate avea o viata mai lunga decât a oricarui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot urmari obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor individuale sau parteneriale, proprietarii joaca un rol direct în gestiunea efectiva a activitatii si ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesati sa maximizeze profitul, dar pot avea si alte obiective. În cazul unei societati, proprietarii nu sunt de regula si gestionari. Exista, deci, o anumita separare între proprietate si gestiune. Proprietarii societatii trebuie sa-si defineasca obiectivele, iar gestionarii le vor îndeplini. Si în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului.

Acest obiectiv, daca este interpretat corect, determina pe gestionari sa ia decizii care

sunt în interesul proprietarilor, care exercita însa un control specific în cadrul adunarilor generale si prin consiliile de administratie. Raspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei întreprinderii de alte discipline care studiaza si ele întreprinderea. Întreprinderea este,

deci, o unitate economica organizata în care se produc bunuri materiale si servicii. Aceasta definitie nu permite înca stabilirea obiectului de studiu al disciplinei “Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea complicat pentru a fi studiat de o singura disciplina. Economia întreprinderii porneste de la anumite abstractizari si se ocupa doar de o parte a acestui domeniu de activitate complex.

Relatia dintre conceptul de economie si conceptul de întreprindere exprima faptul ca întreprinderea este componenta fundamentala a economiei nationale,celula sa de baza. De aceea se impune cunoasterea relatiilor profunde dintre economie si întreprindere, în vederea determinarii raporturilor care permit functionarea lor.

Economia întreprinderii abordeaza relatiile macro-micro în sensul desfasurarii proceselor generale de producere a bunurilor si serviciilor, administratiei si consumului .

Abordarile economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere continutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea ratiunilor de dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forta dintre agentii economici implicati în functionarea întreprinderii, prezenti pe piata; cunoasterea strategiilor la nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.

Abordarile în plan microeconomic vizeaza armonizarea diferitelor laturi ale activitatii

întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor sale fundamentale, în contextual macroeconomic dat.

Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea stiintifica a deciziilor privind alocarea eficienta a resurselor la nivelul întreprinderii, mai buna selectare a pietelor si cunoasterea tipului de concurenta, adaptarea întreprinderii la mediul economic si influentarea acestuia. Diversitate agentilor economici care actioneaza pe piata face ca delimitarea domeniului de activitate al economiei întreprinderii sa fie complexa si activitatea acesteia sa fie studiata de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

I.2. Obiectul si domeniile de abordare a economiei întreprinderii

Economia întreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura cunostinte fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic, dar directioneaza abordarile spre domeniul economicoorganizatoric.

Alte discipline completeaza studiul complex al întreprinderii, cum ar fi: managementul, dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc.